Cultura

Monografie doctorală despre prietenul lui Brâncuşi: “Érik Satie – Un condamnat la libertate”(I)

 | 01 noiembrie 2012, 22:51 | 0 comentarii | 

Între personalităţile culturale gorjene din zilele noastre, prof.dr. Mihaela Sanda Marinescu (Popescu) este un nume ce se recomandă de la sine. Truditoare cu rezultate deosebite în prestaţia didactică (la catedra de pian a Liceului de Muzică și Artă „Constantin Brăiloiu” din Târgu-Jiu), domnia sa a prestat ani buni de dirijorat (Corul Sindicatului Învăţământ, Corul Preoţesc), fiind de găsit, iată, încă din 1999, la pupitrul Coralei „Măiastra” a Bisericii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, de pe Axa Brâncuşi, atât la slujbele duminicale cât şi la marile sărbători creştine ori cu diferite prilejuri.

Semnatura eletronica CertDigital

Autoare şi a unei cărţi de poeme în ediţie bilingvă, română-franceză (Patima unui punct/ La Passion du point, Ed. Spicon, 1996, 104 pag.; lector: prof.dr. Ion Mocioi), Sanda Mihaela Popescu ilustrează tipul omului de cultură pasionat și dăruit semenilor, implicat chiar în destinele cultural-artistice ale Târgu-Jiului şi judeţului, ca promotor de programe și concursuri, moderator, publicist (merită amintită colaborarea cu articole de specialitate şi atitudine la publicaţia digitală „Tribuna noastră” editată de românii canadieni din Montreal-Quebec). Mereu atentă cu propria-i desăvârșire profesională şi cercetătoare a fenomenului muzical european din ultimele două secole, d-na profesoară şi-a susţinut, recent, în cadrul Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, o strălucită teză de doctorat având ca temă „MODERNITATE ŞI AVANGARDISM LA INTERFERENŢA SECOLELOR XIX-XX”, relevând rolul unui pionier al avangardei muzicale franceze, un foarte apropiat prieten al lui Brâncuşi: „Erik Satie – un condamnat la libertate” (Ed. Academica Brâncuşi, Târgu-Jiu, 2012, 410 pag., A5). Urmărind ideea de „spectacol total” şi „spiritul de frondă” francez în relaţie cu Éric Satie (compozitor pentru pian şi orchestră, dar şi vocal), autoarea aduce în pagină contribuţia de netăgăduit a acestuia, ca promotor al spectacolului/teatrului absurd, dadaist, cubist, având ca ideal ceea ce el a numit „muzica de mobilier”: ,,«Condamnarea la libertate» este angoasa faţă de «neantul» afirmării şi al recunoaşterii care întârzia să apară, eclipsat fiind de prezenţa «perimaţilor» Debussy şi Ravel.” Recunoscut târziu, abia în 1960, – când teroarea repetitivă din „Vexations” (1893) marchează debutul minimalismului, cu sincretismul său special legat nu de valoarea, cât de semnificația obiectelor – Érik Satie avea să fie considerat promotor al „spectacolului total” din extrema barocă a modernităţii, cultivând intens senzorialul ca atitudine de frondă anti-carteziană. Anti-wagnerian declarat, normandianul Satie (ajuns pianist de cabaret la Paris, cu înclinaţii cabalistice și mistice) căuta o alternativă la impresionismul atât de răsfăţat de spiritul francez al epocii, altfel zis, un „acordaj” al creaţiei muzicale la spiritul timpului, mai întâi prin creaţiile aşa-zis „didactice”, mai apoi prin adeziunea sa la noua orientare estetică franceză din perioada interbelică, solidar cu estetica înnoitoare promovată de Jean Cocteau și Pablo Picasso. Întreaga creație muzicală satiană de acum îşi redefinește viziunea tematică şi interpretativă, mergând pe acea simplitate mistificatoare, dar de adânci tâlcuri, de ambientări oculte (sintonii), a „muzicii de mobilier”, care submina, într-un mod inovator, avangardist şi antiscolastic, de-a dreptul diletant-experimentalist, spiritul wagnerian şi ravelian al epocii. Înţeleasă ca muzică a vibraţiilor şi „în întregime industrială”, ceea ce Satie numea „musique d’ameublement” (muzică „de mobilier”) era, de fapt, mai întâi, o stare de spirit profundă (de empatie cu obiectele, realitatea, peisajele), ritmică şi ambientală, care venea să înlocuiască valsurile, fanteziile, operele, marşurile, polcile, tangourile, gavotele şi alte manifestări muzicale asemănătoare „scrise cu totul pentru alt scop”. Avangardistul satist, cu repetitivitatea lui obsedantă (spre exemplu, 840 de repetiţii de portativ în „Vexations”, sugerând eşecul sentimental din 1893, primul şi ultimul din viaţa sa), era unul intens perceput senzorial, fuzionând sincretic în procesul receptării, menit a se insinua în modul de viaţă al omului modern, în confortul lui existenţial, promovat ca imperativ sine qua non al vieţuirii. Redescoperit abia în 1960, când compozitorul american John Cage îşi asumă interpretarea integrală a creaţiei satiene, autorul „Vexaţiunilor” va prezida, aşadar, cu spiritul său de frondă, nașterea minimalismului. „Maxima” economie de mijloace artistice va duce la crearea acelei „Minimal Art” (denumită astfel de filosoful analitic american Richard Wollheim, într-un eseu din 1965, publicat în „Arts Magazin”), care a făcut și încă face epocă în gândirea şi arta contemporană (bunăoară, în literatură, prin redescoperirea haiku-lui și formelor verslibriste minimaliste). Autoarea tratează, în trei mari capitole (desigur, subcapitolizate pe secţiuni distincte), toate aceste aspecte privind epoca şi prezenţa lui Érik Satie în peisajul muzicii franceze, cu prezentarea detaliată (şi ilustrată cu reproduceri de portative) a etapelor din creaţia satiană, de la epoca „mistică” şi a influențelor medievale până la avangardismul „antimonumental” şi „perceptual” din etapa târzie.
Zenovie Cârlugea
 

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL