Cultura

Naşterea Mântuitorului şi…Moş Crăciun (reeditare)

 | 16 decembrie 2015, 00:00 | 0 comentarii | 

De aproape două mii de ani întreaga creştinătate prăznuieşte în fiecare an, la 25 decembrie naşterea cu trup a Domnului nostru Iisus Hristos, numită în popor şi Crăciunul. Aşadar, o istorie îndelungată, de la anul 320 când papa Iulius oficiază data de mai sus-ziua naşterii Mântuitorului, după care, puţin mai târziu împăratul Constantin cel Mare, avea să introducă în sărbătoarea creştină ”Crăciunul” al cărui sens avea să derive din “creatio”=naştere sau din “incarnationis” ce se traduce în renaştere ori încarnare.

Semnatura eletronica CertDigital

De atunci, va rămâne o sărbătoare fixă, după ce Biserica a stabilit aceeaşi dată a naşterii lui Iisus Hristos pentru a contracara Juvenaliile şi Saturnaliile, provenite din mithraismul persan sau Cultul Soarelui şi importate din Orient de către soldaţii romani. Erau obiceiuri păgâne legate de sărbătorile solare şi de solstiţiul de iarnă, când se spunea că lumina biruie întunericul, sau de trecerea pragului în noul an. La ele participau şi mulţi creştini, determinându-l pe împăratul Constantin să ia decizia că în acea zi să sărbătorească şi moştenirea lui Iisus (lumina lumii), sau cum îl numeau proorocii ”lumina neamurilor şi soarele dreptăţii”. Treptat, religia creştină se impune, naşterea Domnului suprapunându-se obiceiurilor păgâne, iar Crăciunul să fie recunoscut oficial şi sărbătorit la aceeaşi dată de 25 decembrie; mai întâi în SUA (sec. XIX, răspândit de către protestanţii fugiţi acolo de prigoana Bisericii) şi adus ulterior în Germania, Franţa, Austria şi în toată Europa (sf. sec. XIX- începutul sec.XX). În ce ne priveşte, obiceiurile româneşti de Crăciun şi Anul Nou sunt păgâne, inclusiv sacrificarea porcului de Ignat (20 decembrie), jocul măştilor şi alte dansuri rituale, excesele de tot felul dinaintea Creaţiei, cum la fel se întâmplă şi la naşterea Anului Nou prin zgomotul bicelor, buhaielor sau a altor instrumente gălăgioase, care se spune că ar alunga spiritele malefice, dar şi prin stingerea luminilor la cumpăna dintre ani sau dimpotrivă a iluminaţiilor nocturne.
Dar cine era Crăciun? Păi, acesta apare în cultura populară ca un personaj cu puteri miraculoase precum zeii, dar şi cu alte calităţi tipic umane. Şi se mai spune că era cel mai bogat peste ciobanii din satul în care s-a născut Hristos. Aici întinde o mână de ajutor Maicii Domnului când acesteia i-a venit vremea să nască, dar nu o primeşte în casă şi o trimite să nască în grajdul vitelor. Atunci când află de Crăciuneasă că o ajută să nască, acesta îi taie mâinile din coate. Află până la urmă că în grajdul său s-a născut Domnul Iisus şi tulburat, îi cere iertare lui Dumnezeu, se pocăieşte şi devine primul creştin ”Sfântul cel Bătrân” şi moşul Fecioarei Maria. Căinţa lui a fost atât de mare încât a doua zi şi-a împărţit toată averea copiilor sărmani, de unde şi tradiţia darurilor care se fac de Moş Crăciun. Astfel, la apariţia creştinismului, Crăciun era un Zeu venerat, intrat deja în conştiinţa oamenilor, identificat cu Saturn la romani şi Mithras la iranieni, sau altfel spus Crăciunul a fost o divinitate solară, sărbătorită la fiecare sfârşit de an, când trebuia să moară şi să renască împreună cu timpul calendaristic.
Până în sec. XIX, Moş Crăciun a fost un controversat, venind cu daruri pentru copiii cei buni şi cu nuiele de mesteacăn pentru a-i pedepsi pe cei răi. Ulterior, datorită factorului comercial începe, cu prima jumătate a sec.XIX, să apară imaginea omului bun şi blând, cu obrajii bucălaţi, cu barba albă şi mantie roşie, care vine de departe (Finlanda-Laponia), cu sania trasă de reni şi cu sacul burduşit de cadouri pentru a le împărţi, în special copiilor. El devine astfel un personaj universal şi aşteptat în toată lumea, detronându-l treptat pe Hristos din sufletul oamenilor pentru simplu motiv că venirea lui este mult mai profitabilă decât naşterea Mântuitorului. Şi iată că Iisus, dincolo de sărbătorirea naşterii sale, are cel mai puternic rival, pe misteriosul şi darnicul Moş Crăciun, devenit mai aşteptat de către omul modern, avid de cadouri şi petreceri şi mereu să primească ”mâna cerească, dar care s-a scufundat treptat într-o viaţă străină de Dumnezeu, câtă vreme Iisus se trezeşte izgonit iarăşi în ieslea în care s-a născut. De altfel şi bradul de Crăciun rămâne un simbol al bogăţiei şi belşugului în jurul căruia se adună copiii pe tot mapamondul să primească cadourile de la un moş hâtru şi pântecos, eclipsând de fapt, din interese egoiste, evenimentul cel mai important-naşterea şi moştenirea Domnului nostru Iisus Hristos. Şi atunci să fi uitat aşa de uşor pământenii mesajul Domnului ”lăpădaţi-vă de voi, luaţi crucea şi mă urmaţi”, dând posibilitatea magicului Moş Crăciun să triumfe asupra Evangheliei, de vreme ce însuşi Mântuitorul spunea cu mâhnire că “norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine”. Or, să fie adevărat că păgânismul şi-a luat revanşa în zilele noastre, sărbătorind Crăciunul fără Hristos?
De aceea nu trebuie uitat nicio clipă că naşterea Domnului este înainte de toate o sărbătoare a bucuriei, însemnând mântuirea neamului omenesc, căci venirea lui Hristos pe lume ne-a dat certitudinea iubirii lui Dumnezeu, încrederea că el nu ne-a părăsit, că este împreună cu noi şi ne poartă de grijă. Şi chiar dacă unii dintre noi n-am primit un dar văzut, care să ne încânte ochiul, am primit totuşi cu toţii darul venirii fiului lui Dumnezeu în lume. După cum spunea şi Sfântul Grigore Teologul că ”Naşterea lui Iisus nu este o sărbătoare a creaţiei, ci o sărbătoare a recreării lumii”, a unei reînoiri, care sfinţeşte întreaga lume. Este şi motivul pentru care, întotdeauna între dăruitor şi cel care primeşte darul trebuie să existe un dialog creştinesc, conştienţi că prin naşterea lui Iisus, Dumnezeu mereu ni se arată a fi cu noi, iar acesta este şi darul negrăit, punându-ne adesea întrebarea dacă şi noi suntem cu Dumnezeu, fiecare aducându-şi prinosul printr-o cinstire în rugăciune din suflet şi cu o inimă curată. Or de aici putem înţelege şi sensul colindelor, care la români, dincolo de varietatea şi frumuseţea lor, ele îmbracă şi haina religioasă proslăvind naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. Adică, an de an, colindatul şi colindătorii, îmbrăcând haine de sărbătoare, transmit oamenilor mesaje pentru un viitor mai bun, sau despre naşterea şi misiunea Mântuitorului, într-o frumuseţe de melos şi de imagini oferite generos de cele peste 150 de tipuri de colinde existente în folclorul nostru românesc. Şi ceea ce este mai important că ele dăinuie neîntrerupt pe pământul din care au răsărit, în sens favorabil vieţii oamenilor, cu trăirile şi sentimentele lor cele mai autentice şi sincere, vizând între altele urarea de bine, sănătate şi belşug pentru toţi creştinii, dar şi bunului mers al ţării şi al fiecărei comunităţi umane, în parte. Aşa, după cum bine grăia şi Lucian Blaga ”în lumina de soare a vieţii, nu doar cu marea poezie, ci şi cu sentimentele şi speranţele oamenilor”. Sau, vorba creatorului anonim în dorinţa de mai bine: ”şi se naşte Domnul Sfânt/că vrem pace pe pământ/şi am vrea puţin mai bine/să nu ne fie ruşine/să muncim, dar mai cu spor/s-avem şi noi un viitor”.
În fine, dincolo de semnele, obiceiurile şi farmecul Sărbătorilor noastre creştine, să ne regăsim fiecare şi împreună cu cei dragi bucuria şi liniştea sufletească, dar şi încrederea că de acum încolo urmează să ne fie ceva mai bine şi mai ales un viitor mai bun şi mai generos. Şi pentru că aşa funcţionează miturile, fie ca Sărbătoarea Naşterii Domnului să ne dea puterea de a trece peste neajunsurile şi necazurile anului care pleacă, iar 2016 să ne aducă în casa mult mai multe bucurii, împliniri şi satisfacţii, sănătate cât cuprinde şi mai ales încrederea într-o Românie mai bună, cu un viitor mai împlinit. LA MULŢI ANI!
Vasile Irod

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL