Săndel Ploscaru e un poet de sentimente reîntemeiate pe-o stare de cuvânt. Aşa cum recomandă şi Nicolae Manolescu, poetul mehedinţean dăinuie într-o semantotecă (auto)biografică intra- şi extra-diegetică.
Critica (Ion-Sabin Cerna, Mircea Tutunaru, Cornel Boteanu, Mihai Duţescu) îi remarcă, în eon, calităţile care-i susţin discursul liricoepic: meditaţia, ontosofia la purtător, implozia metaforică, sensibilitatea cumva aparte.
Un postproustianism autohtonizat înspre dicţiunea eului–erou dă naştere unei vibrotextualităţi de atmosferă, care-şi caută cu devotament propria deveninţă întru destin, întrucât nondestinul e corectorul de serviciu (vezi relaţia dintre A şi Non-A).
Din prima, un (re)lector atent sesizează efectul transdisciplinarităţii de bun augur, ale cărui reflexe oglindesc ispita unui nostos transumanist/ transmaniheic, dar şi reveria unor toposuri (trans)moderniste, avant-la-date.
Certamente, talentat, Săndel Ploscaru calcă pe urmele unor poeţi ca: Pillat, Fundoianu, Horea, Baltag, Constantin (vezi poema Întrecere – o splendidă cristalizare de imagini resurecte în stil…valerianobarbian).
Iar „Inima-pasăre” e o ars poetica în care urme vechi dau semne noi, iar atâtea nimicuri redau existenţei starea întregului.
– un microeseu de Ion Popescu-Brădiceni –
