Cultura

Note de lector – Versantul sufletului blând de Dragoş Gabriel Mecu

 | 11 ianuarie 2017, 00:00 | 0 comentarii | 

Academicianul Gheorghe Mecu mi-a prezentat la Baia-de-Fier pe fiul său Dragoş Gabriel Mecu. E conferenţiar universitar, iar Mariana Criş şi Răzvan Ioniţescu îl recomandă drept poet în prefeţele la „Versantul sufletului blând” şi respectiv la „Mă dezbrac de secrete”, ambele volume apărute la Editura Artifex, în 2016.
Nu mă îndoiesc de conţinutul acestor întâmpinări colegiale, dar eu însumi am descoperit în autorul de pe meleagurile Băii de Fier, Dragoş Gabriel Mecu, pe „poetul povestitor” şi cu nostalgia mărturisitoare despre o memorie a pământului natal şi a tezaurului copilăriei.
Inteligent, un homo culturalis şi transdisciplinar, poetul se defineşte ca dualitate din mers a cărei reducţie are loc numai în spaţiul sacru din „odaia mamei de la drum” sau „în mreaja unei fete”. Scrise într-un regim ambiguu, aceste texte preponderent narative se vor transcrieri ale unor poveşti adevărate.
Tânărul poet defineşte cartea „ca o lumină trează/ pe care îngerii cerului o lucrează”. Este încredinţat că „versantul sufletului blând vorbeşte şi-l aude”, fiind iată adept – ca şi Fernando Pessoa – pe de o parte al genezei muzicale şi pe de alta al creaţiei imaginare.
Ca şi George Bacovia – a cărei influenţă o resimte benefic – din poemul „Decembre”, ne relatează: „Frigul de afară începuse să mă taie./ Şi iute am intrat să mă încălzesc într-o odaie”. Convorbirea îşi află calea pe-o „undă clandestină oarbă” în conformitate cu celebra teorie a supercorzilor ascunse a lui Brian Greene din „Universul elegant” (2008) către prietenii cei dragi, iar aceştia îi oferă „o îmbrăţişare caldă”.
Şi exact ca-n literatura folclorică dragostea e cu înfricoşare întrucât eroul „a crescut şi dă de veste/ şi e voinic şi prevesteşte”. Că-n „oglinda sufletului” său s-a născut „agentul din umbră” care veghează neîntrerupt, el fiind „steaua minţii”.
Asemenea versuri memorabile sunt destule în cele două „cărţi de seară” şi-mi rezerv opţiunea de a cita câteva din ele. Întâi şi întâi din „Versantul sufletului blând”:
1. „Starea-i de emoţii şi idei./ Iar părinţii plâng şi ei/ pentru bieţii învăţăcei”.
2. „Stau şi privesc în grădină./ Trandafirii-s falnici şi voinici./ Alte flori au tufele mai mici./ Ghioceii prevestesc/ primăvara care vine/ pe frunza de mărăcine/ şi pe zborul de albine.”
3. „Grăiesc cuvinte/ ca înainte/ ca să le scriu/ ca un poet./ Eu te iubesc/ las ca să treacă/ a mea trăire./ Lumea-i săracă./ Să scriu pe-această/ coală de foc/ tot ce-am pe suflet/ să nu mă opresc/ din scris deloc.”
4. „În casă la grindă/ se pune busuioc,/ o lumânare aprinsă./ Iar în jurul sobei sfinte/ poetu-şi pune crezul/ în câteva cuvinte./ Şi Luna s-a ascuns în nori, şi-ntindă./ Arunc condeiu-n vatră şi-aştept să se aprindă”.
5. „Tu eşti primul iubit./ La bine şi la greu, / tu eşti de-acum iubitul meu./ Şi te întreb: tu cum îţi imaginezi soarele meu/ la bine şi la greu?”
6. „Scrisul nu are uitare. Aceste cuvinte le vei folosi ca drept la vis. Esenţialul cuvintelor e nemurito. Aceste versuri rămân ca o-ntâmplare simplă. Au elogiat noaptea şi luna la fereastra inimii mele curate: Rosteşte-le deci!”
7. „Versurile se vor preface în scrum/ dar esenţialul va supravieţui oricum. Eu îl redau în psalmi şi-n rugăciuni./ Cuvintele-s, vai, ultimii tăciuni?”
8. „Cuvintele-s uitate./ Ce fac nu e de-ajuns,/ reinstalat în mit. Traduse într-o carte/ ţesute preafrumos/ spuse din gură-n gură/ în limba cea mai pură./ Mesaj ca-ntr-o poveste./ Limbajul mult mai este”.
Închei această cronică, de o mare bună-credinţă şi cumva prea generoasă, cu îndemnul colegial să continue.
Ion Popescu-Brădiceni

Semnatura eletronica CertDigital
Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL