Cultura

Note de lectură la romanul „ Copilul nedorit”, de Ion şi Nelly Gociu

 | 20 aprilie 2017, 00:00 | 0 comentarii | 

„… Şi în România, ca în multe ţări est- europene, comunismul instaurat după război, sub controlul dur al serviciilor secrete KGB, provenite din NKVD, şi al trupelor sovietice care supravegheau totul, a produs mari daune unor întregi generaţii de români pe care le-a abătut de la regulile fireşti… Marii politicieni ai ţării, intelectualii de vază, ofiţerii armatei române şi proprietarii de fabrici, magazine şi moşii, moştenite sau cinstit dobândite, au fost consideraţi elemente exploatatoare şi duşmănoase ale noului regim politic, au fost arestaţi, judecaţi sumar şi condamnaţi la ani grei de temniţă, unde majoritatea şi-au găsit sfârşitul…”
Fragmentul citat din Postfaţă ilustrează clar epoca în care se desfăşoară cea mai mare parte a romanului, „Copilul nedorit”, apărut la Editura „Societatea scriitorilor militari”, Bucureşti, 2015, sub semnătura autorilor Ion şi Nelly Gociu.
Cartea oferă o radiografie a societăţii româneşti de-a lungul unui secol, insistându-se pe deceniile de mijloc ale veacului al XX-lea, când România trăieşte un crunt regim totalitar. Tot atât de bine, cartea poate fi considerată o scriere monografică amplă a satului oltenesc, în care sunt prezentate obiceiurile populare legate de evenimentele capitale din viaţa omului: naşterea, botezul, nunta, înmormântarea.
Toată admiraţia mea, pentru aprecierile pline de bun-simţ ale domnului profesor, Gheorghe Gorun, semnatarul Prefeţei, care printr-o sintagmă scurtă şi la obiect, surprinde latura esenţială a romanului: condiţia omului ca obiect al unor experimente ideologice nefaste. Interpretarea evenimentelor istorice din perspectiva timpurilor istoriei, cu cele două dimensiuni, durată scurtă şi durata lungă, m-a dus cu gândul la teoria istoricului Fernand Braudel, dezvoltată de acesta în scrierile sale despre istorie, la mijlocul veacului trecut, teorie de care domnul profesor Gorun pare că nu este străin.
Personajul central al romanului, în jurul căruia se configurează subiectul operei epice, este dascălul din comuna Măru Roş, Ion Găvănescu. Copil fiind, acesta s-a dovedit ager la minte, isteţ, fapt ce i-a determinat pe părinţii săi, ţărani olteni, să îl dea la învăţătură. Ion Găvănescu urmează Şcoala normală, după care se înscrie la Şcoala militară de ofiţeri în rezervă, şi este avansat repede la gradul de sublocotenent. Vremurile se precipită, războiul bate la uşă… Învăţătorul de la Măru Roş, asemenea atâtor tineri, este mobilizat şi chemat sub arme, să-şi apere ţara, luptând pe frontul din Ungaria.
Comentarea unor secvenţe din biografia personajului principal oferă scriitorului posibilitatea de a-l conecta pe cititor la evenimentele politice ale perioadei imediat următoare trecerii tăvălugului primei conflagraţii mondiale, fără a se insista prea mult pe coordonata istorică, doar atât cât să se creeze atmosfera potrivită epocii, pe fundalul căreia se proiectează viaţa personală şi social-obştească a dascălului Ion Găvănescu şi a numeroasei sale familii.
Satul oltenesc, Măru Roş, toponim real sau imaginar, este surprins în toată dimensiunea sa istorică, economică şi socială. Structura socială ( ţărani, negustori, intelectuali ) este ilustrată cu cel puţin un reprezentant tipic pentru fiecare categorie, intelectualitatea (învăţătorul şi preotul) bucurându-se de o atenţie sporită.
Obiceiurile legate de momentele importante din viaţă sunt descrise cu lux de amănunte şi sunt înveșmântate într-un vocabular neaoş oltenesc, îmbogăţind astfel cunoştinţele cititorului şi plasându-l parcă în mijlocul evenimentelor narate. Regionalismele, cuvintele populare şi formele verbale specifice zonei, exprimarea directă, fără ocolişuri stilistice, dialogul viu, spontan, dau farmec şi autenticitate scriiturii.
Nunta dascălului Ion Găvănescu cu Elisabeta Grofu, unica fiică a unui negustor bogat, este o adevărată pagină etnografică. Cununia religioasă se desfăşoară la biserică, după tipic, drumul până acolo şi înapoi se face cu trăsurile trase de cai împodobiţi cu panglici roşii şi clopoţei. Se insistă asupra ţinutei mirilor. Îmbrăcămintea acestora, de calitate şi de bun gust, scoate în evidenţă clasa, fastul, solemnitatea momentului, dar şi respectul faţă de sine. Sunt descrise preparatele culinare ce vor fi servite la masa de nuntă. Taraful de lăutari este armonic şi complet. Darurile de la invitaţi sunt adunate de naşii însoţiţi de un lăutar care, împreună, trec pe la mesele nuntaşilor, iau darul şi, prin strigare, îl fac cunoscut tuturor. În fine, sunt amintite obligaţiile ce revin socrului mare, respectiv celui mic, sau ale fratelui de mână…
Lumea satului, liniştită, împăcată cu sine, la început, solidară, treptat se dezintegrează sub impulsul evenimentelor social-istorice pe care le parcurge întreaga Românie. Naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, confiscarea abuzivă a bunurilor individuale, a pământului şi a pădurilor, cooperativizarea forţată a agriculturii, cotele exorbitante ce trebuiau predate la stat, impozitele… conduc la frustrare, ură, discordie în rândurile sătenilor. Oameni care până mai ieri erau prieteni devin duşmani de clasă.
Credinţa creştină este, în aparenţă, zguduită din temelii, odată cu venirea la putere a comuniştilor. În ciuda acestor schimbări, oamenii continuă să îşi planifice activităţile în funcţie de marile sărbători religioase, continuă să meargă la slujbă, să respecte cu sfinţenie posturile de peste an. Dacă, în acei ani, atâtea libertăţi au fost îngrădite, cum se face că libertatea credinţei nu a reuşit să fie obstrucţionată? Este o întrebare retorică, desigur…
În lumea rurală oltenească, oamenii se tratează de boli în mod empiric. De pildă, ca să scape de răceală, copilul mic este înfăşurat într-o cămăşuţă înmuiată în ţuică. Cât despre cazanul de ţuică, acesta este o ustensilă nelipsită din gospodăria fiecărui sătean, că doar ţuica este „ aqua de la vita”, care ne scapă de multe supărări.
În romanul „Copilul nedorit”, există câteva personaje foarte bine realizate, personaje pozitive, aproape antologice, cum ar fi: Vetuţa Găvănescu, mama celor şapte copii, un model de femeie cum rar întâlnim, Ion Găvănescu, preotul Mischie, iar, dintre copii, Cornelia se detaşează net, poate şi datorită faptului că necazurile prin care a trecut, exmatricularea din liceu… sunt povestite chiar de ea, Nelly (autoarea) fiind numele prescurtat al Corneliei.
În antiteză cu acestea, apar câteva personaje negative, cum ar fi: Mia Calotescu, secretar U.T.M. pe liceu, „o închipuită, frumoasă şi cu tupeu, căreia celelalte colege de clasă îi scoseseră vorbe că are relaţii mai intime cu nişte elevi de la liceul de băieţi”; primăriţa Maria Popescu, de la Măru Roş, apare la nedeia de Sfânta Maria Mare „ cu obrajii îmbujoraţi de berea băută, de câtă carne de ied şi gogoşi fierbinţi mâncase…”, dar hotărâtă să facă ordine, adică să alunge de la sărbătoare pe fetele „ chiaburului” Ion Găvănescu; Gena ( a doua soţie a dascălului) este „o femeie trufaşă, aproape analfabetă şi, mai mult ca sigur, hoaţă…”.
Scrierile autobiografice sunt cele mai convenabile, fiindcă scriitorul, devenit narator şi personaj, vorbeşte despre sine, străduindu-se să se poziţioneze în situaţiile cele mai avantajoase, ceea ce nu este rău deloc, fiindcă este în firea omului să tindă spre perfecţiune, chiar şi în situaţiile mai puţin faste. Cornelia, personajul, este „ frumoasa domnişoară”, „ distinsa copilă, frumoasă şi elevată în dialoguri…”, o fată cultivată care dă clasă…
Romanul „Copilul nedorit” nu este numai o confesiune a autorilor, ci şi o explorare a ceea ce reprezintă existenţa în capcane devenită „ lume”, o lume în care timpul uman nu se învârte în cerc, ci înaintează în linie dreaptă. Aceasta este, poate, şi explicaţia pentru nefericirea omului, fiindcă fericirea este năzuinţa spre repetare.
În urma lecturilor făcute de mine în ultimii ani, privind perioadele istorice prohibite, mi-am dat seama că atâtea lucruri, care trebuiau spuse, nu s-au spus, că generaţiile tinere nu cunosc decât frânturi de adevăr despre epocile în care poporul român a fost supus unor procese de intoxicare dirijate din afara ţării, că fiinţa naţională a fost gata, în mai multe rânduri, să-şi piardă identitatea, că istoria, în sine, are un caracter partinic… Mă bucur pentru apariţia acestei cărţi, fiindcă ea vine să umple multe lacune, dar, din păcate, nu pe toate…
De ce „Copilul nedorit”? Vă invit să citiţi cartea, ca să dezlegaţi taina titlului!
Prof. Domnița Neaga, Roșiorii de Vede

Semnatura eletronica CertDigital
Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL