O călătorie obositoare de la Bucureşti la Tg-Jiu cu autobuzul de seara târziu. În ciuda unei zile frumoase de octombrie, totul este rece: vocea şoferului, călătorii din jur, opririle de două sau cinci minute anunţate ferm, aşa încât mai bine nu te mai oboseşti să cobori. Iar inima mea galopează. Unde mă duc? Ce găsesc acolo?
Mama, fiinţa caldă care cu adevărat se bucura la fiecare venire a mea, nu mai este de aproape un an. După mai bine de nouă decenii inima sa n-a mai vrut să bată. A plecat dintre noi lăsând un gol enorm şi multă durere, amplificată şi de distanţa mare care mă desparte de mormântul drag.
În autobuzul întunecat şi neaglomerat îmi permit să las lacrimile să curgă liniştit. Nimeni nu vede şi nu aude, nimeni nu este deranjat şi nu va pune întrebări.
Aproape un an în care portretul Mamei nu s-a clintit de pe masa mea de lucru. De acolo parcă-mi vorbeşte, aşa cum în fiecare zi îmi vorbea pe Skype, până acum un an. Lumânările n-au încetat să ardă în casa mea şi în toate bisericile pe lângă care am trecut, în fiecare ţară în care am fost. Pretutindeni am avut-o în gând şi-n suflet. Când trăia, îi trimiteam o vedere aleasă cu grijă, din fiecare vacanţă. Tare se mai bucura să primească şi să privească.
Acum voi ajunge pentru prima dată în casa rece şi goală.
Ca de obicei întru în camera în care la fiecare venire mă aştepta Mama. Totul este schimbat, camera este inundată în lumină şi nou mobilată. Din tot ce exista, doar portretul pe care l-am înrămat la înmormântare este plasat pe o comodă, atârnând pe el un şirag de mărgele cu o cruce, totul din cristal de roca. Era şiragul Mamei preferat dăruit de o prietenă a mea, care îl adusese din Brazilia. Când l-a primit s-a bucurat ca un copil şi l-a avut alături mereu. Mă rugase ca, atunci când nu va mai fi să i-l lăsăm acolo, în cameră, timp de un an. De la distanţă, am avut grijă să se întâmple aşa.
În faţa portretului sunt aşezate trei iconiţe delicate, primite de Mama în dar cu diverse ocazii şi pe care le-a îndrăgit foarte mult.
Lacrimile îmi şiroiesc din suflet. Din bagajul de mână scot un ghiveci cu o crizantemă albă, transportat cu grijă de la mii de kilometri (mamei îi plăceau îndeosebi florile albe), iar din geamantan scot una câte una, lumânările aduse să le pun pe masa de tristă comemorare sau să le aşez la mormânt.
Lângă portret aşez crizantema albă şi aprind câteva lumânări care vor arde mereu până la plecarea mea. E lumina pe care i-o dăruiesc Mamei acum, când nu mă mai aşteaptă, aşa cum o făcea de fiecare data, până acum un an.
A doua zi pornesc spre cimitir cu flori albe şi lumânări. Picioarele-mi sunt de plumb şi inima grea. Mai trist ca oricând, lângă bunici, tata şi mătuşa, s-a aşezat pentru eternitate Mama.
V.B.
