…Referitor la Colocviul Secţiei de critică al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, colegul de condei Paul Cernat are dreptate, în sensul că este imperios necesară reconectarea literaturii la societate. Şi nu oricum, ci cu un responsabil curaj, cum îi stă dintotdeauna bine libertăţii de expresie. Altfel, în zadar scriitorul român de astăzi, se plânge că este ignorat.
În altă ordine de idei, trebuie totuşi să privim realitatea în ochi şi-n privinţa, ce lăudabil spuneaţi şi dumneavoastră în acelaşi număr al României Literare, în cazul presei literare de sub egida Uniunii Scriitorilor. Dar stimate domnule Gabriel Chifu, în provincie această presă nu odată nu o ai, nici dacă faci abonament cu un an înainte. Când a fost anunţată apariţia Secolului 21, de pildă, eu am dat nişte bani pe care nu i-am mai văzut niciodată. Şi în acelaşi fel am păţit-o şi cu presa literară de peste Prut. Chiar şi în alte cazuri.
De altfel, aşa se întâmplă şi cu cartea de poezie şi literatură în general, dacă difuzarea a ajuns ce-a ajuns! Oricum tot dumneavoastră de la Centru mai puteţi face ceva, pentru că vorba lui Goethe, în final viaţa se măsoară în fapte ci nu în vorbe.
Şi cum la orice organ de presă nu-i bine să te duci cu mâna goală, vă anexez şi eu nişte versuri ce pot să fie chemate foarte bine şi „Poemul săptămânii”. Ce părere aveţi, ar merge? Evident că eu nu mă bucur de autoritatea unui Picasso, dar parcă la tăcerea noastră de astăzi, e totuşi ceva…
Cu toată stima,
al dumneavoastră, I.D. Sicore,
mai de dincoace de secol, fireşte…
„Nufărul” creierelor
Statui cu gâturile strâmbe
capete plecate a umilinţă
guri făcute pungă de ură
buci rotofeie ispititoare
suprapuneri de pupături
pofticioase.
Tabloul acesta trist
îl văd seară de seară la televizor,
că uneori uitându-mă în oglindă…
parcă mă zăresc şi pe mine undeva
printre chefliii ce-l cară acasă
pe Goya beat criţă.
I.D. Sicore
P.S. Publicăm, în „Gorjeanul” această scrisoare a colaboratorului nostru I.D. Sicore, întrucât situaţia exact aşa se prezintă. Difuzarea presei şi a cărţii, în România de azi, e ca şi inexistentă. Starea culturală a naţiunii nu interesează pe nimeni. Făcându-se concesii vulgului, masei poporane, Kitch-ului, intelectualismul individual, spiritualitatea creatoare (producătoare) de valori, materiale şi ideale, par s-o fi luat pe panta unui dezastru etic şi estetic. Fel de fel de cancanuri, vedete promiscuizate, nenorociri cotidiene, bârfe de mahala au întâietatea în orizontul de lectură al românilor. Şi chiar dacă şi-ar manifesta vreun elev, student ori pensionar dorinţa de a citi o carte bună (ci nu de consum „postmodernist” – n.n.) i-ar fi imposibil s-o procure, căci „finanţele” proprii nu-i permit. Quo vadis?
(Ion Popescu-Brădiceni)
