Dmitry Semenik, atent observator al psihologiei umane, ne spune că:
“… rădăcina necazurilor noastre stă în obiceiurile noastre rele”. Și nu că ar fi ușor de îndepărtat, dar acestea nu sunt niciodată pasive. Ele duc o luptă crâncenă împotriva noastră, împotriva fericirii, iubirii noastre și a liniștii noastre sufletești. Dacă ne vom lăsa învinși, ne vor învinge.
După o analiză amănunțită și obiectivă a propriei persoane, ne vom da seama că nu suntem totuna cu ceea ce facem. De câte ori nu ni s-a întâmplat să vrem să dăruim, dar ne-am zgârcit într-un fel sau altul? De câte ori nu am vrut să fim mărinimoși dar ne-am temut? De câte ori am vrut să fim liberi, dar am sfârșit prin a fi dependenți? Vrem să devenim mai buni și mai puternici, dar ne distrugem singuri. De câte ori nu am vrut sa iertăm ,dar ne-am lăsat conduși de sămânța supărării? Sau de câte ori nu ne-a înflorit sufletul pentru bucuria cuiva, dar după ne-a cuprins invidia? Și de câte ori vrem să iubim, dar suntem geloși și urâm?
Ceea ce simțim să facem în clipele noastre cele mai bune și cele mai fericite, aceia suntem noi cei cu adevărat! Pentru că Dumnezeu ne-a făcut ,,după chipul și asemănarea Sa”, în adâncul sufletului incontestabil suntem niște ființe minunate. Sfânta Scriptură ne spune: ”Căci ce-i folosește omului să câştige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?” (Mc.8,36-37).Și într-adevăr, așa este, sufletul fiind substanța divină al cărei preț este inestimabil.
Ne-am gândit vreodată cât de minunate sunt clipele petrecute cu un om bun și luminos? Cât de liniștită și încărcată de voie bună este o conversație purtată cu o persoană dragă sufletului nostru? Cât de uimitor este faptul că ne putem sacrifica, și se sacrifică oamenii din dragoste pentru semeni! Cele mai bune dovezi ale existenței umane stau în aceste mici gesturi, în aceste manifestări ale sufletului omenesc, care sunt mai presus decât orice pe această lume. Apostolul iubirii, inspirat de Duhul Sfânt ne arată că: ”Dumnezeu este iubire şi cel care rămâne în iubire ramâne în Dumnezeu si Dumnezeu ramâne intru el”.(I Ioan4,16)
Putem spune, așadar, că la rădacina tuturor obiceiurilor bune stă iubirea. Iubirea, dacă ne umple sufletul, alungă din ființa noastră orice urmă de întuneric si ne încadrează în Dumnezeu, ne înalță pe culmile cele mai ridicate ale lumii înconjurătoare. Iubirea este cea care ne face să fim noi înșine cu adevărat. Cum spuneam mai sus, în starea noastră normală și firească iubim. Îl iubim pe Cel care ne-a învățat să iubim, să ne dăruim, dar și pe cei din jur, noi, toți, creația Sa.
Ceea ce nu vrem de multe ori să înfăptuim, dar ajungem totuși să facem reprezintă obiceiuri rele instalate în sufletul nostru cunoscute și sub denumirea de patimi. Pentru că de multe ori în aceste obiceiuri rele găsim și plăcere, sau cel puțin atracție, acestea din urmă ne vor împiedica să fim ceea ce suntem de fapt, și anume ființe iubitoare, create din iubire, cu iubire. Omul nu se poate împărți între cele două. Nu există compatibilitate, nu există cale de mijloc.
Da, Dumnezeu va trimite rezolvări, scântei de îndrăgostire, însă acestea se vor stinge ușor sub stăpânirea obiceiurilor rele și nu vor deveni flăcări ale iubirii adevărate. Patimile sunt interpretate ca boli ale sufletului, care devin tot mai rele pe măsură ce timpul trece. Căci sufletul nostru nu este static, ca oameni, ne îndreptăm ori către calea cea bună, ori către calea mai puțin potrivită.
Pentru a deveni creație adevărată a lui Dumnezeu trebuie să luptăm cu obiceiurile rele, să fim bucurie pentru cei din jur, să ne înfruntăm ispitele și să fim victorioși în lupta cu propriile noastre patimi. Orice om poate să-și învingă obiceiurile rele. Totul stă în puterea, voința și credința noastră!
Preot Tomescu Ion
