(Fragment din volumul inedit Amintiri despre oameni și neoameni, în curs de apariție, sub îngrijirea lui Sorin Popescu)
– Să pleci la Paris. Studiile le faci acum cât mai ești tânăr și când ți se ivește șansa acestei burse, indiferent de dedesubturile ei. Deputat vei fi mereu după aceea, o viață întreagă, dar studiile numai acum se pot realiza în mod real și util.
– Ai dreptate, dar și tu ești și mai tânăr și știu că vrei să mai înveți. La Chișinău este o școală de viticultură care primește și absolvenți ai școlii normale. O termini și intri la facultate. Vei fi inginer, ci nu un amărât de dascăl.
– Și bursa mea? Eu nu-s președinte la nici un fel de tineret.
– Vorbesc astăzi cu prefectul Petrică Petrescu.
A doua zi chiar, sunt chemat la prefectură, unde mi se înmânează bursa pe luna septembrie. Sunt felicitat și mi se urează succes.
Prevăzător ca totdeauna, îi spun prefectului:
– Dar dacă nu reușesc la admitere ori nu se mai primesc învățători în anul al V-lea ca până acum, ce trebuie să fac cu bursa aceasta?
– Sunt banii dumneatale. Dacă intri, școala ne confirmă că ești elev și te vom ajuta mereu. Când ajungi la facultate vei semna un angajament că vei lucra în viticultura județului care îți acordă bursa …
… “Dacă guvernul de azi va mai fi la putere atunci”, am gândit suspicios ca de obicei, iar cu glas tare, am mulțumit, plecând spre noile locuri.
La școala de viticultură de pe meleagurile pline cu vii ale Chișinăului nu mai primeau înscrieri de elevi în anul V – dintre absolvenții școlii normale. Deci am intrat în învățământ.
Grigore Geamănu a plecat la Paris, a studiat cu sârguința ce-l caracteriza și și-a luat doctoratul în drept cu celebra teză Dreptul la revoluție.
Însuși acest titlu era o răbufnire a omului care țintea sus, hotărât ca prin orice mijloace să ajungă acolo unde crede că merită …
… fiindcă nimeni nu s-a putut urca, dacă el însuși cel dintâi n-a dorit și n-a vrut s-o facă.
Au trecut ani.
Despre celebra teză a lui Geamănu am aflat din gazeta Gorjanul. Nu ne scriam. Ultima mea scrisoare am aflat că a aruncat-o la lada de gunoi împreună cu tot ce-l lega de trecutul mediocru al Gorjului de dinainte de Paris.
Tot din presa locală eram la curent cu activitatea politică și socială a avocatului Geamănu.
Când regele Carol al II-lea a creat un partid nou Frontul Renașterii Naționale, cu dublul scop, acela de a dezbina vechile partide politice și în același timp spre a-și avea propriul său mijloc de organizație cu pretenții democratice, prin care să guverneze, printre figurile gorjene pe care le-am văzut în Gorjanul, îmbrăcate în uniforma aproape militară a acestui partid personal al lui Vodă, a fost și aceea a lui Grigore Geamănu.
Atunci am înțeles că omul a început ascensiunea.
Se rupsese de partidul național-țărănist.
Mergea pe propriile sale picioare.
Și pentru asta, i s-a dat primul mare post – conducător al asigurărilor sociale – , post echivalent ca acela de ministru.
Trădările se plătesc uneori cu capul, alteori cu ridicări în rang. Depinde de noroc. Iar Geamănu, după cum se va vedea, a fost un norocos. Cel puțin în politică.
A început al Doilea Război Mondial.
Am aflat că sub regimul generalului Antonescu, Geamănu a căzut în dizgrație, ca unul ce ținuse trena camarilei lui Carol al II-lea, prin activitatea depusă în Frontul Renașterii.
Găsindu-mă în București, m-am dus sa-l revăd după atâția ani despărțitori. Trăia într-un bloc, unde își cumpărase un apartament. Stradă centrală, umbroasă, cartier aristocratic. Avea gust. Avusese și parale, altfel gustul n-ar fi putut însemna nimic.
Am sunat. Mi-a deschis chiar maistrul. Puțin mai brăzdat pe chip, dar nelipsindu-i surâsul de ironică superioritate, sub care, de fapt, își camufla teama, nemulțumirea de a nu putea fi ceea ce credea că i se cuvine în societate, în lume.
Mi-a strâns totuși mâna cu aceeași nesinceră euforie, de parcă ne-am fi despărțit doar în ajun.
Când am intrat în casă, am observat cum o doamnă destul de simpatică s-a retras după un paravan și apoi a dispărut în altă cameră. Crezându-mă inoportun, am vrut să mă retrag cu scuze, dar vechiul prieten m-a reținut.
Mai târziu am aflat că doamna era soția căpitanului Pârcălăboiu, și el gorjean. Îi făcea dese vizite lui Geamănu. Probabil îi sesizase posibilitățile de ascensiune și se vroia mare doamnă.
Până la urmă și-a părăsit bărbatul, căsătorindu-se cu micul om cu perspective mari. Era și ea gorjeancă, fiica preotului Oprișan, dintr-un sat de sub munte.
Din spusele oamenilor, Pârcălăboiu, cu care Geamănu era prieten, o iubea atât de mult, încât în ziua căsătoriei lor i-a adus un buchet de flori și printre lacrimi, l-a rugat pe noul soț:
– S-o iubești Gore și să ai grijă de ea!
Deocamdată Geamănu o ținea camuflată. Când am intrat eu, viitoarea și singura sa consoartă a dispărut.
După ce ne-am cercetat o clipă reciproc, gazda m-a întrebat cu nelipsita-i ironie în glas:
– Ce cauți la mine acum când nu mai însemnez nimic? De ce n-ai venit ieri când eram pe post aproape de ministru?
– Ieri nu mi-ai trebuit, fiindcă n-am avut nevoie de mărimea dumneatale. Eu am convingerea că omul om înseamnă ceva nu prin efemera funcție ce-o deține, ci prin el însuși.
– Și astăzi?
– Nici acum nu–ți cer nimic. Te-am căutat, fiindcă știu că ești singur, părăsit ca toți cei care pierd puterea, și vulgul nu mai are ce-i solicita. Eu nu sunt un solicitant, ci un vechi prieten, chiar dacă pentru dumneata prietenia nu înseamnă nimic.
Deodată i-am văzut chipul înroșindu-se, parcă de furie, parcă străfulgerat de un sentiment mai înalt de omenie pe care totdeauna și l-a strangulat. A șoptit scrâșnind oarecum:
– Mă voi ridica din nou. Timpurile acestea vor trece. Războiul se va termina. Altă epocă o să înceapă în istoria României și chiar a lumii. Văd totul clar. Am și oameni tari care să mă susțină. Nașul meu Ralea…
– Adică de fapt confunzi interesele dumneatale cu ale țării.
– Ai rămas tot în faza infantilă a visătorului. Eu sunt conștient că ce este în jur e în funcție de ființa mea. Singurul adevăr, unica realitate e ceea ce pot și vor să perceapă simțurile mele.
– Înțeleg și te admir, dar nu te aprob. Rămân la linia rectilină că trebuie să fiu de acord numai cu ceea ce poate fi de folos poporului și patriei mele.
– De aceea vei rămâne un pârlit de apostol de tip haretian, depășit demult de vreme.
Așa ne-am despărțit, mult mai despărțiți unul de altul decât cu peste zece ani în urmă.
Nu ne-am mai întâlnit decât după al Doilea Război Mondial, când eu m-am stabilit la Târgu Jiu.
Știam că Grigore Geamănu este între conducătorii unei formații politice denumită ”Frontul Plugarilor”, condus de doctorul Petru Groza, căruia eram informat că îi intrase bine pe sub piele.
După câte se vede, micul viitor bărbat de stat avea predilecție pentru ”fronturi”. Iar frontul de azi nu era altceva decât o ramură camuflată a comunismului pentru țărani.
Deci Grigore Geamănu făcuse pasul decisiv suprapunându-și dorințele realităților sociale impuse de suflul răsăritean al rusismului învingător în război, comunismul.
Venind cu organizarea și propaganda prin Gorj, într-o zi l-am întâlnit pe strada Tudor Vladimirescu. Se ducea la sediul organizației ”Frontul Plugarilor”. Eram pe trotuare opuse. M-am făcut că nu-l văd. Vroiam să trec mai departe, când l-am observat că a traversat strada și mi-a spus:
– Știu că ești supărat, moncher, pentru ceea ce am făcut, dar n-ai dreptate. Ba mai mult. Pentru sacrificiul acesta, ar trebui să-mi mulțumești.
Am ridicat ochii admirându-i cinismul și gândind: ”Va ajunge, va ajunge sus acest mic-mare farsor”.
L-am lăsat să continue:
– Dacă n-aș fi făcut ce-am făcut eu și alții ca mine (adică să treacă în slujba rușilor), tu și alții ca tine demult ați fi în pușcărie.
(Va urma)
