Cultura

Poezia pentru copii a lui Tudor Arghezi (III)

 | 07 august 2017, 00:00 | 0 comentarii | 

Miniaturale: domestice şi copilăreşti
Tudor Arghezi a fost un clasic modern longeviv estetic. Această subliniere sugestivă îi aparţine istoricului Petre Anghel, acelaşi care apreciază că „pentru Arghezi, apariţia lumii este simplă, el o priveşte cu ochi de copil” stihuitor. Citez acum chiar dintr-o tabletă argheziană: „Chimia, aplicată la culori şi parfume, este o copilărie comparativ cu magiile foarte vechi, pe care le realizează cuvintele, de la primele cântece şi basme despre Dumnezeu şi om… Prin cuvinte trec lămpile cu raze divergente ale talentului de a le reconstrui. Fiecare scriitor este un constructor de cuvinte, de catapitesme de cuvinte, de turle şi sarcofagii de cuvinte” (Arghezi, 1960, 75).
Dintr-un tablou de contribuţii înnoitoare, al lui Crohmălniceanu, selectez numai pe cele profitabile secţiunii de faţă:
– poezia sentimentului cosmic,
– poezia chtonică,
– poezia primitivităţii,
– poezia universului domestic,
– poezia jocului,
– poezia ingenuităţii,
– poezia absurdului,
– poezia plasticităţii (Crohmălniceanu, 1974, 10).
Altădată, Tudor Arghezi se autoexplică extrem de elocvent, autodezvăluindu-şi apetitul pentru recopilărirea creativităţii: „Am căutat cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie; le-am excitat aroma, le-am avivat rănile cu sticlă pisată şi le-am infectat pe unele complet; şi cum de la ele la azur e o distanţă directă, o corespondenţă, am făcut pe cale artificială şi cuvinte oglinditoare sau străvezii, ca într-o vitrină de optician ambulant”. (Arghezi, 1960, 76).
Multe din paginile argheziene sunt sărituri peste obstacole, pe care artistul şi le-a ridicat în faţa propriei alergări. Munca lui îi pare, fiului său, Baruţu T.Arghezi, neserioasă. „Da, da, iată de ce nu este artistul serios, – lămureşte aspectul Petre Anghel – fiindcă n-are stăpân şi vrea să-şi păstreze libertatea. Adică amintirea copilăriei, starea de puritate”. (Anghel, 2014, 299).
Limba de plastilină a lui Arghezi e chiar la îndemâna copiilor. Scriitorul Tudor Arghezi, arta scrisului său, se confundă cu limba, vocabularul, sensul cuvintelor care îl definesc. Iar materialul este – repet – limba, inefabilă materie a spiritualităţii unui popor; este cunoaşterea graiului autohton şi a cuvântului scris, ambele alături de idee şi de talent.
Fiindcă „lucrarea mea” se sprijină pe poezie, iată, pe scurt, câteva mărturii, preluate dintr-un articolaş, din Argeş (nr.12/1967), ale lui Baruţu, despre poezia tatălui său: „Fie că am numi-o sensibilitate, gust, educaţie etică, uneori şi „cei şapte ani de-acasă”, Poezia e o manifestare a delicateţei, gingăşiilor şi frumuseţilor lăuntrice… Această stare există, dar ea trebuie descoperită şi stimulată”. (Arghezi, 1999, 325).
Relaţia dintre plastică şi poezie este asemenea unei logodne a muzelor şi îi fericeşte pe micuţii cititori. Astfel Luchian şi Arghezi au fost buni prieteni. Era o prietenie iscată din nuanţele pure ale culorii şi din tonurile catifelate ale poeziei. (Arghezi, 1999, 72-73).
Când a fost cât pe-aci să ia Premiul Nobel pentru Poezie – la propunerea lui Alexandru Philippide şi mesager fiind Ion Brad în Suedia – dar n-a fost să fie, căci România era sub ocupaţie sovietică şi în locul lui Arghezi a fost impus prozatorul Mihail Şolohov, printr-o intervenţie în forţă de la Moscova –, Tudor Arghezi a definit, într-un interviu pentru agenţia iugoslavă Tanjug – poezia – drept – citez – „o tălmăcire a spiritului omenesc în întregime… e suferinţă, e iubire, e viaţă, e abnegaţie, este vorbirea de dinlăuntru a omului”. (Arghezi, 1999, 224-225).
Poezia pentru copii a lui Arghezi e într-adevăr poezia universului delicat al copilăriei, a vârstei ingenue şi a joacăi, cu aspect de prozodie depoetizată, afectând degajarea, naturaleţea, adoptând familiarităţi de limbaj.
Practic, Arghezi asimilează modul specific copilului de a ritma şi rima, abandonându-se tempoului caracteristic jocurilor celor mici şi mai ales octosilabului, matrice de reacţii, afective imediate, expresie concretă a nevinovăţiei, un mod prin el însuşi de celebrare a copilăriei.
Această jucăuşă structură prozodică are o validă tentă educativă. Într-un capitol din „Sistematica poeziei” Eugen Negrici îi identifică acestui tip de poeticitate şi de metapoezie (vezi şi Arghezi, 1987, 3-122) următoarele valenţe:
– serveşte unei iniţieri (întrucât pe calea agreabilă, amuzantă, folosindu-se de ritmuri nemo-tehnice, instruieşte minţile fragede de minunile lumii – ca şi Lucian Blaga la o adică – , care sunt misterele ei – n.m.);
– face impresia că lasă să-i scape imagini dintr-o bucurie gratuită a simţurilor (atât timp cât intenţia pe de o parte pur artistică, pe de cealaltă utilitar pedagogică este imperceptibilă);
– iniţierea se face pe neştiute, iar incantaţia constituie singurul ei conţinut: de scriitură propriu-zisă, propriu-scrisă, luminoasă;
– impresia de veselie ce se naşte firesc e savant întreţinută, orchestrată, de instrumentaţia poetică, de o rafinată (deci trucată, disimulată) simplitate.
Ciclul „Copilărie” e o cascadă de iniţieri cosmogonice, asemenea „Prisaca”, „Hore”, „Ţara piticilor”, „Adam şi Eva”. „Iar copiilor le place enorm să se joace de-a „Facerea lumii” într-un „Balet pe şapte silabe”; de ce nu, şi de-a „Abece”, de-a „Mesajul” ş.a.m.d.” (Arghezi, 1966, 173-294).
Prin ce şi-a contrazis, şi-a şocat, şi-a uluit, şi-a „umilit” Arghezi contemporanii fie ei poeţi, critici, istorici?
– Prin organizarea formală a versurilor scurte ca modalitate subtilă de descătuşare de ansamblul convenţiilor lirice (menţinută fiind seducţia muzicii verbale, atât de potrivită textului în care precumpănitoare sunt forţele afective – n.m.).
– Prin compatibilizarea ordinii cu relaxarea cea mai debordantă.
– Prin cadenţele mecanice şi comode, monotonia naivă a troheului octosilab sprijinit pe rime împerecheate, la modul folcloric.
Totul vine de la sine în aceste versuri, silabele se lasă rânduite cu nepăsare şi în acest spaţiu, recreativ al bunăvoinţei şi al destinderii, imaginile, culorile vii, figurile de stil „infantile” se bucură de libertate, şi deplină şi proprie, autoreferenţială.
Aşadar Eugen Negrici completează în continuare tabloul unei arghezianităţi inconfundabile, instalată definitiv în fondul de aur al copilăriei şi al literaturii care se copilăreşte infantil(ă):
– un complex ritmic mai de la sine supus impulsurilor textului,
– vioiciunea metrului popular,
– limbajul uzual reabilitat (care dă un aer familiar umorului familial),
– kairocitatea perceperii sonorităţii, corelată cu indiciile referitoare la stratul semnificaţiei,
– sonoritatea, întotdeauna învăluitoare, omofonică, anemiază energia semantică însă îi şi induce o stare de poezie, „durata ideală” (Thibaudet, 1966, 257-284), care poate contribui la medierea unui sens,
– efectul catalitic al prozodiei este dublat de efectul de disonanţă (de exemplu, în „Horă de băieţi”, acuitatea necruţătoare a observaţiei sociale îşi pierde eficienţa, inimiciţia, sarcasmul se preschimbă în umor şi har contagios),
Iată cum sună, apropo, un al doilea set de concluzii negriciene:
– Din pricina aceluiaşi tip prozodic jucăuş, în impresia de veselie stârnită de ritm, unda lirică ar putea să treacă nesesizată.
– Cine o percepe are privilegiul/ încântarea să descopere o nouă poeticitate obţinută prin combinarea seriozităţii, cu gesticulaţia comică sugerată de prozodie, specie rară a lirismului bufon şi efectul ei straniu de ilaritate duioasă.
– Efectul ironic şi devierea sensului explicit transmis de poet, având drept cauză înţelesul secund al laturii formale (al prozodiei), capabil să pună semnul minus în faţa unui enunţ cu sens, în aparenţă constituit.
– Efectele disturbative ale semnificaţiilor secunde emanate de stratul sonorităţii sunt mai frecvente decât s-ar crede în poezia de structurare prin acumulare de sens.
– Forma poeziei se constituie într-un fel de organism independent, format din câmpuri de forţă muzicale, care tind să se disocieze de funcţia de comunicare. (Negrici, 1988, ibidem)
În „Jocul poeziei”, Ion Pop asociază ca şi J.Huizinga (Huizinga, 2003, 192-201) jocul cu poezia. Înaintea criticului român, istoricul olandez pusese în dicotomie cele două concepte, iar la Arghezi, în poezia lui pentru copii, se întâlnesc motive ale vieţii sacrale arhaice, figura poetului de educator, orator, vizionar, bufon câteodată, figura bătrânului înţelept.
Huizinga consideră că poezia e joc sacru, dar, în sacralitatea lui, acest joc, rămâne fără încetare la hotarul veseliei, glumei, divertismentului. Mai crezuse neclintit că poezia ca formă, decantată în cuvânt, a jocului veşnic repetat, are aceeaşi rădăcină originară şi funcţie social-agonală. „Momentul poetic este aluzia, atacul, subînţelesul, jocul de cuvinte sau şi jocul de sunete, în care înţelesul se pierde cu totul” (Huizinga, 2003, 197). Johan Huizinga include în poezia ludică:
– jocul sacru al adorării lui Dumnezeu,
– jocul festiv al peţitului,
– jocul belicos al întrecerii,
– jocul de inteligenţă şi de îndemânare,
– mitul ca poezie, ca imaginaţie, ca exprimare de corelaţii, ce nu pot fi niciodată circumscrise în mod raţional,
– mitul ca literatură în antichitate,
– mitul ca formă de exprimare a divinului, a miracolelor exprimate ca halucinaţii,
– formele metrice, forme strofice, mijloace poetice ca rima şi asonanţa, ca alternarea şi refrenul,
– formele de exprimare: dramatică, epică, lirică, comunicarea narativă în general,
– toate activităţile creaţiei poetice: împărţirea metrică sau ritmică a cuvintelor vorbite/ cântate, găsirea de rime sau asonanţe nimerite, ascunderea înţelesului, construcţia artistică a frazei,
– poezia ca joc lexical şi lingvistic (care nu foloseşte un transfer de semnificaţie, ci pătrunde în însuşi sensul cel mai profund al cuvântului).
Tudor Arghezi a abordat poezia, simultan lucid şi ludic. Mereu scopul conştient sau inconştient este producerea, cu ajutorul cuvântului, a unei încordări care să-l captiveze pe auditor/ cititor/ interpret. Şi totdeauna substratul este o situaţie de viaţă omenească, un caz de emoţie umană, apte, ambele, să comunice încordarea.
Poezia argheziană are eroi sau protagonişti de poveste/ povestire. Sarcina lor e în aparenţă imposibilă, este legată adeseori de o provocare, de un legământ sau de o făgăduinţă. Alteori identitatea eroului e ascunsă, acesta poartă o mască, apare sub o deghizare, duce cu el o taină.
Şi tot aceleiaşi paradigme, reconstruită, în cele de până acum, în detaliu, se integrează limba artistică a poetului. Şi am arătat deja, Arghezi a cultivat intenţionat caracterul plastic al limbii. Ceea ce face Arghezi cu imaginile este un joc, este un cod de reguli de joc circumscris în mod amănunţit, într-un sistem strict, cu valabilităţi de variaţie.
„De aceea, orientările liricii moderne, care se mişcă intenţionat într-un domeniu îndeobşte inaccesibil şi care fac din enigmizarea sensului în cuvânt obiectivul principal al creaţiei, rămân întru totul credincioase artei lor” (Huizinga, 2003, 213). Tudor Arghezi a avut iniţial un cerc restrâns de cititori, astăzi îl (re)lecturează întreaga ţară şi desigur toată planeta, fiind un scriitor din patrimoniul universal, uriaş ca şi Pessoa.
Ion Popescu-Brădiceni
Ileana Bistreanu

Semnatura eletronica CertDigital

Bibliografie:
1. Tudor Arghezi: Tablete de cronicar, ESPLA, Bucureşti, 1960
2. Ov.S. Crohmălniceanu: Literatura română între cele două războaie mondiale, vol.II, Bucureşti, Ed. Minerva, 1974
3. Petre Anghel: O istorie politică a literaturii române postbelice; Ed. RAO, Bucureşti, 2014
4. Baruţu T. Arghezi: Note şi comentarii; Editura Marineasa, Timişoara, 1999
5. Tudor Arghezi: Arte poetice; tabel cronologic, prefaţă, note şi bibliografie de G.I.Tohăneanu şi L.P.Bercea; Ed. Albatros, Bucureşti, 1987
6. Tudor Arghezi: Versuri (2); Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966
7. Albert Thibaudet: Fiziologia criticii; studiu introductiv şi traducere de Savin Bratu; Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1966
8. Johan Huizinga: Homo ludens; traducerea: H.R.Radian; Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003
9. Eugen Negrici: Sistematica poeziei; Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1988

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL