Cultura

Poezia pentru copii a lui Tudor Arghezi (VI)

 | 01 septembrie 2017, 00:00 | 0 comentarii | 

Un manual-antologie de citate

Semnatura eletronica CertDigital

Cărţile pentru copii ale lui Tudor Arghezi nu sunt multe, dar nici puţine: „Cartea cu jucării”, Bucureşti, Cultura naţională, 1931; „Tablete din Ţara de Kuty”, Bucureşti, Naţionala-Ciornei, 1933; „Ochii Maicii Domnului”, Bucureşti, Universala-Alcalay, 1934; „Ce-ai cu mine, vântule? Poveştile boabei şi ale fărâmei”, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1937; „Manual de morală practică”, Iaşi, Pygmalion, 1946; „Bilete de papagal”, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1946; „Prisaca”, Bucureşti, Editura Tineretului, 1957.
Dar în fiecare altă carte decât cele deja înşirate mai sus se găsesc poezii şi proze pentru copii (Versuri de seară, Hore, Frunze).
Într-o monografie din 1972, Dumitru Micu consideră încântătoare povestirile despre Miţura şi Baruţiu din „Cartea cu jucării”. Ba mai mult, observă o regenerare interioară, o bucurie netulburată, o stare de beatitudine care dau cântecelor limpezimi şi frumuseţi inedite/ insolite. „Noul suflet, copilăresc, nu-l mai îmboldeşte pe poet să caute în tărâmuri transcendente o desăvârşire abstractă, neomenească; sublimul e descoperit în lucrurile mici” (Micu, 1972, 42).
Dar cred că „De-a v-aţi ascuns…” este capodopera literaturii copilăriei/ pentru copii, una de genul „Mioriţei” (Vasile Alecsandri), de genul elegiei „Mai am un singur dor” (Mihai Eminescu). Această bijuterie lirică reconverteşte drama extincţiei în linişte interioară. Ceea ce impresionează în „De-a v-aţi ascuns” e delicateţea cu care părintele îşi previne copiii că va trebui să-i părăsească; e necesitatea sufletească de a le vorbi fiilor, chiar şi într-o împrejurare grea, tandru, dezmierdător. Asemenea ciobanului mioritic, poetul, nevrând să-şi întristeze copiii, le vorbeşte despre moartea sa alegoric: e alegoria jocului care a substituit-o pe cea a nunţii din cântecul bătrânesc.
Dar opera lui Tudor Arghezi dedicată prin excelenţă vârstei infantile e impregnată de sacru. Fauna şi flora sunt animate. „Printr-o simpatie învăluitoare, omul comunică, întocmai ca în legenda biblică a paradisului, cu tot ce-l înconjoară… Păgânismul operei argheziene aici îşi dobândeşte expresia lui cea mai pregnantă” (Micu, 1972, 62).
În această componentă a creaţiei sale, Arghezi se aseamănă ca viziune şi atitudine cu Mihail Sadoveanu cel din „Nada Florilor”, „Divanul persian”, „Măria sa, Puiul pădurii”, „Dumbrava minunată”, „Anii de ucenicie”.
Că s-a copilărit, recunoaşte însuşi poetul în „Transfigurare”: „Lăsaţi-mă să dorm… M-am copilărit” (Arghezi, 1959, 187). „Împrumutând un suflet copilăresc, refăcând prin aceasta liric copilăria umanităţii, înfiorările primilor oameni în mijlocul edenului, care nu era decât pământul privit pentru întâia oară omeneşte, poetului i se revelă ca o minune fiecare lucru văzut” (Micu, 1972, 63).
Şi, odată recopilărit, fură meşteşugul iscusitelor albine (iar cuvintele însele se comportă ca albiniţele – n.m.) şi iarăşi scris, ca de pildă: Miere şi ceară, Cântec de buduroi, Domniţa, Bâlci în Aldebaran. „Parcă am citi versuri pentru copii” – exclamă, iluminat, criticul şi istoricul literar Dumitru Micu, extrem de inspirat în succinta biografie (şi bibliografie în paralel – n.m.) închinată, în deplină cunoaştere a întregii opere, lui Tudor Arghezi.
Citez un paragraf mai lung (dacă vreun stupid program antiplagiat semnalează, trebuie să fie el însuşi şcolit şi recondiţionat – n.m.), semnalându-i stringenta conotaţie/ reflexivitate pedagogico-didactică, în măsura în care manualele propriu-zise sunt de-a dreptul infirme, de un comic involuntar; iar dacă avem atâtea texte admirabil scrise, de ce să nu transformăm manualele, pentru copii, în antologii de citate, gata pertinente, gata explicite, gata interpretative, gata alegorizate, metaforizate, parabolizate, gata ostensiotice, gata transhimeneutice ş.a.m.d.?
Aşadar – atenţie, am început: „După câteva decenii de iscodire a tainelor limbii, de încercare a puterii cuvintelor, de modelare în toate chipurile a versului, Arghezi a ajuns să stăpânească ritmurile şi sonorităţile, în toată diversitatea lor, întocmai ca vorbirea obişnuită. Nici un stih, nici o vorbă nu trădează efortul elaborării. Poetul se joacă realmente cu mijloacele versificaţiei. Versifică parcă spontan, ca şi cum ar conversa, degajat. Întocmai cum natura „aliază” în fiinţa fructelor elementele cele mai contrastante, poetul realizează o desăvârşită fuziune între tonalităţi ce pot părea imposibil de asociat. El amestecă tonul familiar, glumeţ, cu cel patetic, solemn, sau de mare elevaţie lirică, dând naştere unor imnuri – în versuri şi proză – cu totul originale” (Micu, 1972, 64).
Simion Mioc îl include pe Tudor Arghezi în sumarul unei cărţi alături de Lucian Blaga, Georg Trakl, Adrian Maniu, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Mateiu I.Caragiale, Emil Botta, Nicolae Iorga, Octavian Goga. Lui Arghezi îi cercetează ipostazele de „creator”, îi comentează „Horele” şi „Copilăreştile”, „Facerea lumii. Balet pe şapte silabe”, „Abece”, situându-l între paideia şi ludus.
Dar asta e o altă problemă, de care mă voi ocupa în partea a doua a lucrării. (Mioc, 1981, 67-75).
Ion Popescu-Brădiceni
Ileana Bistreanu

Bibliografie:
1. Dumitru Micu: Tudor Arghezi; Editura Albatros; Bucureşti, 1977
2. Tudor Arghezi: Versuri; cu o prefaţă de Mihai Beniuc; Editura de stat pentru literatură şi artă; Bucureşti, 1959
3. Simion Mioc: Structuri literare; Editura Facla, Timişoara, 1981

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL