La data de 27 martie 2015 se împlinesc 30 de ani de la moartea profesorului universitar doctor POMPILIU MARCEA critic şi istoric literar, scriitor şi publicist, personalitate de seamă a culturii româneşti postbelice.
Pompiliu Marcea s-a născut la data de 20 octombrie 1928, în localitatea Ştefăneşti, familia stabilindu-se definitiv în satul Colibaşi, comuna Scoarţa, judeţul Gorj, începând cu anul 1931 – sat, în care, de altfel, a urmat şi cursurile şcolii primare şi se stinge din viaţă la 27 martie 1985, în Bucureşti.
Elev şi student eminent, a absolvit cu calificative maxime – Sef de promoţie – atât Şcoala Normală din Târgu-Jiu, cât şi Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti.
Remarcat încă din anii studenţiei de către criticul literar Tudor Vianu, a parcurs toate treptele ierarhiei universitare până la gradul de profesor, iar în 1968 şi-a luat titlul de doctor într-un mod remarcabil. A predat, în această calitate, la Universitatea Bucureşti, precum şi la prestigioase universităţi europene: Sorbona din Paris, Koln, Bonn, Aachen şi Dusseldorf din Germania.
A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, redactor la Editura pentru Literatură şi a condus începând cu anul 1964 ” Editura pentru literatura universală”, unde şi-a adus aportul la editarea şi publicarea unor scriitori interzişi de regimul politic din acea perioadă.
A scris numeroase articole publicate în reviste de specialitate din ţară şi străinătate fiind, în acelaşi timp, şi autorul unor volume de critică şi istorie literară deosebit de apreciate.
A scris şi un roman ce se intitulează “Pacient în Galapagos” care a rămas nepublicat, întrucât scriitorul a refuzat orice compromis cu cenzura politică a vremii.
S-a remarcat, în condiţiile perioadei în care s-a manifestat, printr-o eficientă implicare în social, militând pentru păstrarea valorilor tradiţionale ale satului românesc, împotriva abuzurilor la care comunităţile rurale au fost supuse în perioada comunistă. În această ordine de idei, precizez că, după adoptarea legilor de sistematizare rurală (1974), s-a implicat în mod decisiv în protejarea satului său Colibaşi, propus pentru demolare în scopul redării terenului în circuitul agricol. A avut curajul şi a adresat nenumărate memorii, conducătorilor politici ai statului român prin care a justificat necesitatea împroprietăririi ţăranului român cu un pogon de pământ, a cerut oprirea demolării monumentelor istorice si de cult etc. stiind la ce riscuri se supune.
Îmi spunea că multe personalitati ale timpului îl invidiau, nu numai ca scriitor ci şi ca profesor datorită originilor sale, pentru că venea din lumea ţărănească şi nu puteau accepta să creadă, cum a putut el, fiu de ţăran, să ajungă pe cele mai înalte trepte ale culturii neamului românesc. A fost ani de-a randul Şeful Catedrei de istoria literaturii române a Universităţii din Bucuresti.
Totdeauna se mândrea cu originile sale de ţăran şi de gorjean.
Iată ce spune într-un volum: ”Sunt fiu de ţărani şi, pe cât mi-a stat în putinţă, am evitat să mă dezrădăcinez, ”să devin ciocoi”, cum se mărturiseşte un personaj sadovenian. Am păstrat în cele mai ascunse fibre ale sufletului tot ceea ce satul din Gorj în care m-am născut şi am crescut mi-a sădit, valorile lui morale.Cât am reuşit să le aplic în viaţa practică, îmi vine greu să apreciez. Poate aş avea multe să-mi reproşez, căci împrejurările vieţii m-au îndepărtat, mai degrabă, de matricea etnică. Am avut prilejul şi, nici vorbă, privilegiul de a petrece ani buni în mari oraşe ale occidentului, am cunoscut o lume supercitadinizată. Dar, în mijlocul acestei lumi, Patria îmi apărea în primul rând sub forma satului natal, unde, vorba lui Blaga, s-a născut veşnicia.Ţăranul este principalul erou al istoriei noastre, el a apărat cu preţul sângelui brazda râvnită de năvălitorii veacului, el a creat tezaurul folclorului nostru, el a îmbogăţit, cu înţelepciunea sa, expresivitatea limbii române şi mai presus de orice, el ne-a dat şi ne dă pâinea zilnică. Nu degeaba Eminescu, care a fost nu numai un poet nepereche, dar şi un gânditor de aceeaşi talie, consideră că “ţăranul a fost şi rămâne elementul fundamental al vieţii româneşti””.
În anul 1956 debuteză în Luceafărul cu o recenzie, colaborând apoi şi la Gazeta literară, România literară, Scrisul bănăţean, Viaţa Românească, Contemporanul, Săptămâna, Ramuri, Amfiteatru, Flacăra, Cahiers roumains d’etudes litteraires, precum şi la unele publicaţii din străinătate, cum ar fi Zeit und Kultur, Kurier der Bochum Universitat, Les amis de Panait Istrati, Slovenske Pohlady ”.
A scris o serie de volume debutând cu monografia Alexandru Sahia , Bucureşti,1961, urmată de Ioan Slavici, Bucureşti, 1965, prima monografie dedicată acestui “ mare clasic” al literaturii române (ed. II, revăzută şi completată, 1968; ed. III, Timişoara, 1978; versiune franceză, 1967) şi ”Convorbiri literare” şi spiritul critic” , Bucureşti,1972; Naţional şi universal, antologie cuprinzătoare pe tema specificului national în literatura română, Bucureşti, 1975; cu un sumar ce acopera, în linii mari, întreaga istorie a dezbaterii ideii de “ specific national ” în cultura românească – de la Dacia literară la contribuţii de ultimă oră -, antologia tematică Naţional şi universal îşi demonstrează utilitatea şi oportunitatea – repunând în circulaţie şi texte mai puţin accesibile la acea vreme, oferind de asemenea, în studiul introductiv, un scurt istoric al problemei în cultura româneasacă; a dat două lucrări despre Mihail Sadoveanu: Lumea operei lui Sadoveanu, Bucureşti, 1976; Umanitatea sadoveniană de la A la Z. Dicţionar de personaje sadoveniene, primul, la noi, de acest fel, Bucureşti,1977; Lecturi fidele, Bucureşti, 1979; Mihail Sadoveanu 100 de ani de la naştere, Bucureşti, 1980 (versiuni în limba engleză, franceză şi germană, 1980); Varietăţi literare, Craiova, 1982; Concordanţe şi controverse, Bucureşti,1983; Atitudini critice, Bucureşti, 1985.
A îngrijit şi prefaţat ediţii din I.I. Mironescu (1959), Alexandru Vlahuţă (1959).Al. Sahia (1960, 1961, 1964, 1971), I. Slavici (1960, 1965, 1970, 1975, 1981, 1987), Gr. Alexandrescu (1961, 1967, 1974), Mihail Sadoveanu (1961, 1962, 1977, 1981), I. L. Caragiale (1962,1965), T. Vianu (1971), C. Hogaş (1982, 1986). A primit Premiul ”B.P.Haşdeu” al Academiei Române pe 1965, pentru monografia Ioan Slavici. Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pe 1976, pentru volumul Lumea operei lui Sadoveanu. Referinţe critice: I.D.Bălan, Valori literare,1966; Al. Piru, Varia, II, 1973; F. Firan, De la Macedonski la Arghezi, 1975; Al. George, La sfârşitul lecturii, II, 1978; M. Ungheanu, Lecturi şi rocade,1978; C.Ciopraga, în Convorbiri literare, nr.4, 1978; Ş. Cioculescu, Intinerar critic, III,1979; Gh. Frîncu, în Revista de istorie şi teorie literară, nr.2,1979; E. Manu, în România literară,nr.20, 1980; D. C. Mihăescu, în Luceafărul, nr. 17,1980; C. Ungureanu, în Orizont, nr.32, 1981; M.Ungheanu, în Luceafărul, nr.17,1982; I.D.Bălan, în Contemporanul, nr.15, 1983; C. Stănescu, în Scînteia, nr. 12676,1983; M. Ungheanu, în Luceafărul, nr.19, 1983; V.F. Mihăescu, în Luceafărul, nr. 36, 1984; M. Ungheanu, în Luceafărul, nr.13, 1985; Z. Sângeorzan, ibidem; A.Silvestri, ibidem; R. Zaharia, ibidem; H. Zalis, în România literară,nr.14, 1986; A. Silvestri, în Luceafărul, nr. 31, 1986; I.D. Bălan, Repere critice, 1988.
În planul editării clasicilor, studiile lui Pompiliu Marcea despre Sahia, Slavici, Sadoveanu s.a. îşi găsesc complementul în numeroasele ediţii şcolare şi de popularizare pe care istoricul literar le-a prefaţat.
La începutul anilor “60, pe când era redactor la Editura pentru Literatură şi mai apoi director la Editura pentru Literatură Universală (1964), Pompiliu Marcea şi-a adus o contribuţie însemnată la apariţia unor volume aparţinând lui Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga,etc., autori interzişi în acea perioadă, dar şi la apariţia unor volume ale unor scriitori în plină ascensiune literară, precum Marin Preda şi Augustin Buzura.
“Pompiliu Marcea era înzestrat cu o solidă pregătire filologică (a absolvit ca şef de promoţie şi a obţinut într-un mod remarcabil titlul de doctor), iar în etapele formării personalităţii sale a impresionat prin marea sa capacitate de muncă, fermitatea convingerilor, echilibrul atitudinilor, spiritual iscoditor-analitic, respectul pentru marile reuşite ale scrisului nostru. Avea o profundă admiraţie pentru T. Maiorescu, N.Iorga, G. Călinescu, Tudor Vianu şi Şerban Cioculescu şi în lumina exemplului lor, a promovat puncte de vedere noi, personale, în interpretarea moştenirii noastre clasice şi a operelor literare contemporane. Conducând ani de zile seminarii de analiză de texte literare, meditând îndelung asupra valorilor noastre reprezentative, ştia că marile sinteze nu pot fi clădite decât pe temelia unei profunde şi probe, investigări a amănuntelor… Ideea gratuităţii actului literar i se părea absurd, total inadecvată specificulului literaturii române, o abatere de la mersul ei firesc şi o abandonare a nobilelor îndemnuri mobilizatoare pe care le exprimă opera paşoptiştilor, a lui Alecsandri, Eminescu, Caragiale, Slavici, Macedonski, Pompilu Eliade, Iorga, Arghezi, Sadoveanu, Zaharia Stancu ş.a., asupra cărora Pompiliu Marcea s-a aplecat cu pietate, dar şi cu un remarcabil simţ al selecţiei. Suferea enorm şi reacţiona violent în faţa reproducerii trunchiate a textelor clasice, respingând tot ceea ce împieta asupra reconstituirii armonioase şi reale a trecutului nostru cultural-artistic… Credea statornic în rolul social al scriitorului, în forţa educativ-morală a literaturii, era atras de momentele ”eroice” ale scrisului românesc (1848, Unirea şi Independenţa, 1907, Lupta împotriva fascismului), admira opera lui Eminescu, Caragiale, T. Arghezi, Călinescu, Panait Istrati, Sadoveanu, Zaharia Stancu, Marin Preda şi se entuziasma în faţa creaţilor lui Marin Sorescu, D.R.Popescu, Eugen Barbu, Paul Anghel, Fănuş Neagu, Ion Băieşu, Nicolae Dragoş, G.Bălăiţă, Dinu Săraru etc. Dintre confraţi preţuia pe Şerban Cioculescu, Al. Piru, Zoe Dumitrescu Buşulenga, E.Simion, Dan Grigorescu, M.Ungheanu, Valeriu Râpeanu, I.D.Bălan… În ultima vreme era preocupat de întocmirea unor expuneri monografice despre N.Iorga şi Şerban Cioculescu, după ce vreme de mai mulţi ani, lucrase la un roman pe care şi-l dorea cât mai curând tipărit. Cursurile sale se bucurau de o mare audienţă din partea studenţilor fiind apreciate pentru sobrietatea expunerii, densitatea informaţiei, calitatea caracterizărilor, diversitatea modalităţilor de prezentare, caracterul lor formativ. Toţi care i-au fost studenti păstrează amintirea unui profesor integru, îndrăgostit de disciplina pe care o profesa, apropiat sufleteşte de studenţii săi, sprijinindu-i în realizarea preocupărilor lor literare. A fost un om generos şi un exceptional prieten. Un intelectual patriot, animat de un exemplar simţ al datoriei şi cărui descendenţa ţărănească, din vechii panduri ai Gorjului oltean, îi transmisese o atitudine ostilă faţă de nedreptate, de compromisuri” spunea într-un articol Alexandru Hanţă.
Pompiliu Marcea a participat la cele mai controversate si polemizate şedinţe din aceea perioadă din literatura română, a luat atitudine dura, ”pe viaţă şi pe moarte”, aşa cum îmi spunea, iar in perioada anilor 1980–1985 (anul decesului), perioadă ce a culminat cu dramaticele episoade în jurul volumului IX din ”Opere complete” de Eminescu, poet catalogat antisemit, volum ce trebuia să-i fie interzisă apariţia în librării şi trimis la topit a mers pana la sacrificiul suprem. A transmis mai multe răspunsuri autorităţilor pe linie literară, politică, precum şi preşedinţiei.
A fost considerat „un pandur al criticii literare”, având în vedere faptul că, militând, cu deosebită onestitate, pentru Adevăr şi Valoare, omul de mare cultură şi criticul Pompiliu Marcea devenise „temut” şi chiar „incomod” pentru anumite cercuri şi persoane. Cerându-se Academiei Române „topirea” volumului IX, Pompiliu Marcea a luat atitudine tranşantă, apărându-l pe Mihai Eminescu cu mare curaj – aducea un argument inebranlabil: poetul, care avea între prietenii săi şi evrei, nu era deloc antisemit, ci doar critic la aspecte şi râcile istorice, care ulterior au fost corectate.
Rostirea răspicată a Adevărului şi solidarizarea cu aspiraţiile românilor şi cu valorile culturale româneşti l-au determinat să răspundă unui critic din „Literaturnaia Gazeta”, incriminând mistificările maniheice ale orientării culturale moscovite la adresa trilogiei româneşti a unui confrate român. În două pagini întregi din „România literară”, intitulate „Cu foarfecele împotriva adevărului”, Pompiliu Marcea publica un „răspuns” pe măsură, de atitudine, foarte critic la adresa articolului „Cu pumnii împotriva istoriei” (1983), în care criticul rus se năpustise asupra trilogiei „Pumnul şi palma”, a scriitorului român Dumitru Popescu.
Într-un articol intitulat “POMPILU MARCEA – jertfă pe altarul culturii” dascălul său, profesorul Victor Andriţoiu, spunea: ”… Şi i-a venit pieirea prea timpurie fiindcă a îndrăznit într-un articol să ia apărarea romanului ”Pumnul şi palma”, scris de Dumitru Popescu şi să înfrunte un critic literar din U.R.S.S. Mândria lui de profesor fusese rănită şi a luat atitudine, dând un răspuns vehement, întocmai ca T. Arghezi când a scris pamfletul “Baroane!”. Marcea a dat un răspuns usturător ca o palmă pe obraz, apărând literatura poporului roman. Îndrăzneala aceasta a plătit-o cu moartea. Marcea este un erou căzut la datorie şi merită să fie slăvit, fiindcă el rămâne o jertfă pe altarul culturii neamului românesc”.
Aceeaşi atitudine dură a luat în cadrul aceleiaşi reviste la apariţia romanului ”Delirul” de Marin Preda, în anul 1975. Va urma
Marcea Ion, nepotul scriitorului
