La plecare spre casă, o paporniţă destul de încăpătoare fu umplută cu de toate: ulei de măsline, lămâi, făină de grâu trei nule, chiar şi stafide şi câte şi mai câte. Se afla încă un pachet cu lucruri fine pentru un bebeluş, aşa… o atenţie din partea doamnei, care ar fi dorit şi ea un copil, dar nu-l avea, că nu i l-a dat Dumnezeu, dar iată că s-a „îndurat” de Costel lucrătorul din prăvălie. Doamna era cu puţini ani mai în vârstă decât Costel şi cu mulţi ani mai tânără decât distinsul ei soţ, care avea prostul obicei să mai şi adoarmă destul de devreme, seara…
…Obiceiul cu micile atenţii primite de la patroană s-a repetat în fiecare an, până când tata a părăsit definitiv oraşul Călăraşi, şi-mi aduc bine aminte de mândria ce mă stăpânea când le îmbrăcam. Ce idilă s-o fi ascuns în aceste atenţii, numai Dumnezeu mai ştie! Se zice că în „oala acoperită nu cad muştele!” În acest caz, poate că într-o zi nu s-a pus bine capacul pe oală, că s-au cam prins unii lucrători care şi ei munceau cinstit şi erau credincioşi stăpânului, dar nu erau aşa bine văzuţi ca şi Costel, cum îl alinta doamna patroană. Ei îi ziceau Costică sau Costăin, aşa cum îi zicea şi Veta, soţia lui de la Văianu. Când o auzeau strigându-l „Costele, ia vino până la mine!” zâmbeau între ei, mai dădeau şi din cap, unii poate sau sigur şi din invidie. Nu uitau să-l tachineze apoi despre „perdaful” la care fusese supus în compania stăpânei, cât lipsise din atelier. Dacă a ştiut sau nu despre această idilă domnul Ilie Tobescu, soţ, nu se ştie, dar mama mea a ştiut, c-am aflat şi eu de când am început să înţeleg de unde proveneau frumoaselor mele costumaşe şi încălţări. Erau noi şi preţioase ca valoare, li se simţea mirosul de magazin şi, când le îmbrăcam, contrastau cu locul şi împrejurarea unde erau purtate. Dacă la Paşti un copil de seama şi originea mea se îmbrăca în cămaşă nouă, cu izmănuţe şi brăciri, eu mă fuduleam cu un costum format din bluză de orăşean, cu pantaloni, bască şi ghetuţe sau sandale romane. Singurul accesoriu nepotrivit era încingătoarea pantalonilor, care putea fi o sforicică oarecare, peste care erau încinse brăcirile. Uitase de acest articol atenta mea donatoare… „Ştie tot satul şi nu ştie bărbatul!” spune un proverb din bătrâni. Se prinseseră toţi lucrătorii că semenul lor, Costică, este protejatul patroanei, dar ar fi îndrăznit vreunul să clevetească, să audă stăpânul? Doamne fereşte! Nici n-ar mai fi călcat prin Călăraşi, darămite prin prăvălia lui domn Ilie! Dar asta nu înseamnă că acasă, la două zile distanţă de Călăraşi, vorba nu putea ajunge. Ion a lui Ion al lui Ciripoi i-a spus lui Gore al lui Drulă, care era „gură spartă” şi care i-a spus povestea lui Ion al lui Ioviţa şi, de aici, până la urechile Vetii Stătienii, n-a mai fost decât vocea Lenei, soţia lui Ion Ioviţa, care a umplut tot satul avid de zvonuri picante. Veta, când a auzit, s-a arătat la început furioasă, dar, când a văzut preţul lucrurilor primite, a ridicat tonul acuzelor, dar n-a făcut scandal „pentru că a fost trişată în dragoste”, mai ales că bărbatul ei pleca din nou de unde venise, adică la stăpâna cu grijile pentru hăinuţele copilului. Mult mai târziu, când mă făcusem şi eu mare, m-a dus mama la Gore să-mi facă un costum de haine de dimie, că învăţase croitoria în armată şi, când mi-a zis mie, ca să audă şi mama, „că-mi face haine mai frumoase ca alea trimise de a lu’ Ilie Tobescu”, mama „a luat foc” şi, cu vigul de dimie sub braţ şi cu mine de mână, a ieşit pe uşa atelierului, să mergem la Cechiuţu, că şi acela e croitor! (Va urma)
Ion C. Gociu
