Propunerea lui I.P.B. pentru titlul de laureat al „S.L.B.” – Opera poetică a lui Aurel Pantea sub semnul negării negaţiei din «casa cu retori»(I)

Alegându-mă cu o nouă prietenie literară, în persoana şi personalitatea lui Aurel Pantea, iniţial m-am bucurat. Acum, vai, mă tem. Citindu-i nota bibliografică de la „Opera poetică” brusc era cât pe-aci să transpir căci o emoţie firească m-a cuprins. E doctor în ştiinţe filologice, ca şi mine, cu o teză intitulată „Vis şi reverie în poezia românească”, condusă de un alt mare tovarăş, în numeroase întâlniri, de dialog: academicianul Ion Pop, la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, una solidă, terminată, mai încoace, şi de fiul meu, tânărul poet, romancier şi eseist Silviu Doinaş Popescu, cu o lucrare de licenţă, la Corin Braga, despre Proza lui Mircea Nedelciu. Ca să nu mai precizez că Aurel Pantea este şi preşedinte al Filialei Alba-Hunedoara a U.S.R.
Aurel Pantea are la activ cărţi de critică, poezie, proză, fiind prezent în volume colective naţionale şi internaţionale ori scriind prefeţe, organizând conferinţe ori redactând comunicări, lucrări, articole, eseuri şi studii ştiinţifice. Ce vreţi, în zilele noastre, ca să trăiască măcar onorabil, un scriitor e nevoit să se exprime total, holist, să acopere o paletă mai largă de preocupări, fiind astfel el însuşi un model generator de valori, o paradigmă în fine a cărei menire constă în asigurarea continuităţii actului creator-literar-ştiinţific ca act cultural, estetic, social şi moral.
Despre marele poet s-au pronunţat nume grele ale peisajului hermeneutico-critic contemporan: Nicolae Manolescu, Ion Pop, Virgil Podoabă, Gheorghe Grigurcu, Ion Mureşan, Nicolae Oprea, Gheorghe Perian, Mircea Muthu, Radu G.Ţeposu, Irina Petraş, Ioan Moldovan, Mircea A.Diaconu, Ioan Holban, Iulian Boldea, Nicolae Coande, Al.Cistelecan ş.a. Aceştia se numără printre cei care i-au comentat opera poetică. Dintr-o sinteză a acestor opinii rezultă că Aurel Pantea e un poet de o complexitate unică, e o voce realmente singulară, e un adevărat preferat al muzelor şi al zeilor protectori ai artelor şi totodată „un fundamentalist al autenticităţii” (Al.Cistelecan).
Al.Cistelecan e un fruntaş al criticii româneşti contemporane şi studiul său e intimidant… Pentru cei mai puţin instruiţi… Dar şi pentru cei foarte abilitaţi. Eu, care mi-s un temerar, un transmodernist prin excelenţă, posesor al unei paradigme proprii de (re)cititor liber – sub soarele literaturii române – nefiind deci, încă, membru vreunei uniuni scriitoriceşti –voi recurge pentru început la un micuţ compendiu al comentariului cistelecanian.
Aşadar lanţul de „păreri” pertinente are ca primă verigă vitalismul tumultuos, ritmat între izbucniri fulminante şi tăceri crunte, iniţial încastrat echinoxismului, Aurel Pantea fiind prieten cu Ion Pecie, Nicolae Diaconu, Ioan Moldovan, Mircea Petean, Ion Cristofor ş.a.
Exigent cum îl ştiu, care lasă greu de la el, Al.Cistelecan nu se joacă de-a consideraţiile, deşi pe alocuri, relaxat, recurge la dulcea „meta-” şi „trans-poveste”. E O.K.-ei? Este.
Cel de-al doilea element al acestui metaportret schiţat de mine, în numele lui Al.Cistelecan totuşi, e conjuncţia dintre religia bibliotecii şi o calofilie oarecum manieristă grefată obligatoriu pe o unicitate a vocaţiei vizionare. „Miracolul cultural al versului” şi „superstiţia caligrafică” sunt aferente primelor trei volume implementate pe o atracţie (fatală?) către neoexpresionism (vezi Paul Celan: Mac şi memorie).
„Casa cu retori” ar fi lansarea navei la apă ca aventură disidentă în stihial şi în oracular de substrat. Limba utilizată în poieinul de bază e magmatică, arhetipurile bolborosind înăuntru nesupuse, dornice să personantizeze până sub bolta conştiinţei (Lucian Blaga). Ar fi această „Casă cu retori” un pas „revoluţionar” spre o limbă de intensă referenţialitate livrescă şi aluzivitate (trans)culturală pe care eu, sub steaua propriului meu curent literar-hermeneutic, o calific drept prozoemzie specifică de fapt unui veritabil „homo transculturalis” (Basarab Nicolescu).
Nicolae Manolescu însuşi remarcă în epocă (1981) în ce constă noutatea acestui lirism transalexandrin şi transestetic obligatoriu: între foile limbajului său stau presate simboluri, referinţe, înţelesuri, un întreg plan de profunzime, esoteric, fără de care suprafaţa aparent încremenită a poemelor nu-şi arată deplina semnificaţie.
Furat de „valorile” la modă, Ion Pop „digeră” astfel poemele din cartea de debut şi anume ca fiind metapoetice, puse în scenă de un exigent „regizor” al textului şi al intertextualităţilor de data asta lăfăindu-se în ostensiune, dar consolidate, riguros, cu latenţe, impulsuri, mişcări spre închegări substanţial-relative, realizate de Eul-Limbaj (sau prelimbaj destructurat şi restructurat, atopicizat, supus categoriilor modulatoare şi modelatoare: timpul, spaţiul, relaţia transgramaticală, pe arcul voltaic tensionat între concretul filosofic şi abstractul semantic (fiind valabilă regula intraculturală şi invers – n.m.); tensiunea vitală şi deopotrivă verbală (verbul e de la Rimbaud şi Valéry încoace „agentul avangardist” mereu pe linia întâi a frontului de transgresare a viitorului, capabil să anticipeze epifanii ale teritoriului plin cu virtualităţi necunoscute – n.m.).
Exerciţiile de sublimare a ţesăturii textuale transdescendente – mă refer la transferul flash-urilor de substrat în magnifice deja viziuni şi rafinamente provenite prin intelectualizarea transelor dionisiace („transe” se numeşte şi cronica lui Vasile Spiridon din „Convorbiri literare” la primul volet dintr-al meu roman „Ostrakon”(I) – n.m.) şi pre-formele şi asumându-şi acea penitenţă de abstracţionism autocenzurant (după fiece orgie de senzaţionism al scufundătorului în visceralitatea de (in)creaţii şi increaturi posibiliste şi aşteptându-şi eroul eliberator şi „reconvertizor” – n.m.) după modelul unui discurs postcartezian (transcartezian?) liricoidal, mai degrabă subversiv în expresivitatea-i (in)voluntară (Eugen Negrici) „din pricina stihialului „fondamental” în echilibru cu armura unei culturi de excepţie, absorbită de po(i)eticitatea fascinată de dezvăluirea numenalului, adică, transmodernist vorbind, una transaparentă (a se citi în termenii blagieni: criptofanică – n.m.).
În termenii ştiinţelor comunicării (pe care le predau, la Universitatea „Constantin Brâncuşi” Târgu-Jiu, de cinci ani – n.m.), poezia lui Aurel Pantea e transpersonală, căci respinge, sarcasmizează, denunţă, se mâniază, se panichează existenţial-scriptural – Slavă Domnului! – ca să recurgă finalmente la pamflet – bunăoară ca Arghezi – al frumuseţii, cinic, necruţător, maliţios. Astfel că – decide Al.Cistelecan – „poezia negoţului mărunt de cuvinte” e neutralizată, biruitoare ieşind intensitatea atroce a viziunii, atmosfera de sezon în infern, ca la Baudelaire, Rimbaud şi Arghezi: într-un infern de senzaţii, cabrate decent printre fantasme retorice, ţopăind halucinant(e) în „piaţa metaforei”, ca în „Părăseşte subiectul” să se replieze afirmând: „iad plăcut este senzaţia”, anticipându-şi, iată, sinteza poetică „de fulminanţe profetice, de afurisenii ale esteticii ca alienare şi degradare în simulacre, de denunţuri ale retoricii care cangrenează ontologicul. Prin urmare Aurel Pantea ar fi un fundamentalist al autenticităţii, scoasă din profunzimi nebuloase, tulburată însă de mânia scriitorului trădat de artă şi de profanatorii templului Poeziei. Dându-i afară pe neguţătorii de frumos, face loc propriilor sale epifanii-infernalii. O serie heteronimică îi barează calea spre sine fie ei retori, pamfletari, scribi şi mai ales instanţe ale interdictului, care duc poezia – ca prezenţe imposibil de exorcizat – din scriitură în apoteoza alienării sartriene şi a negativităţii kafkiene.
În privinţa acestor direcţii contrase: una spre abisurile obscure ale somei/ psychei profunde, alta spre tărâmul mai sigur al reflecţiei intelectuale asupra acestora, Virgil Podoabă izbuteşte avant-la-date identificarea terţului inclus: filtrul refrigerent al spiritului. Între katabasa infernală şi anabasa liniştitoare se ţese limbajul translucid căruia doar noua paradigmă numită transmodernism poate să-i afle unitatea paradoxală, care rezidă fie în orfismul resuscitat până la revelaţia finală fie în înţelegerea ultimă. Izomorfismul acvatic – ca-n „Jocul secund” al lui Ion Barbu – al simbolurilor, imaginilor, recipientelor (lui Gilbert Durand, presupun – n.m.) şi substanţialitatea fluidă, heraclitică, dar vâscoasă – ca-n bolgiile danteşti – se topesc într-un imaginar omogen abolitor de limite, pentru a face vizibil punctul de geneză lichidă a universului, a omului. Acest imaginar psihanalitic e unitar şi unicitar în ontologia-i radical – repet – negativă, cu evoluţia inversă spre «nimicul» heideggerian ca origine a metafizicii.
Aspectul de mai sus îl detectează şi marele poeto-critic român (gorjean de o vreme – n.m.) Gheorghe Grigurcu. Acesta decodifică starea-limită ca produs absolut al întunericului ce se descifrează încifrându-se, semnifică surpându-se în nonsemnificaţie, iar viziunea estetică – a căderii continue – ca fiind a urâtului opac: (anti)mit totalizant ca la Bacovia, Cioran, Caraion ş.a.
Reîntorcându-mă la prefaţa lui Al.Cistelecan validez ca oportune şi alte intuiţii-evaluări (meta)/ (trans)critice precum aceasta în care Aurel Pantea recurge după 1992 la radiografii de stări subliminale, transscrieri de proporţii antiuliseene, dar mai cu seamă la transcrieri apeironice, antireveriante, agenţi ai igrasierii fiinţei, transscrieri transculturale din subterană, din regresia în infern, grotesc, din hăul primordial (nescutite însă de inevitabilele mici calofilii, ce-i drept rapid oprimate şi iute refulate – n.m.), scriitura tinzând să se cristalizeze încă din imersiunea în substraturi ca acces la limbaj şi la codurile de rigoare prin transviziune şi transdiscursivitate transduală şi centrifugă, solidară în structura-i sfâşiată, aparent nesoluţionabilă/ nereparabilă.
Observaţia lui Ion Mureşan că un astfel de tip şi topos poemant/ poematic ascultă de o mecanică imemorială, fiind până la urmă un angrenaj de neînţeles până şi pentru regentantul au(c)tor obsedat – cum afirmă Al.Cistelecan – de stringenţa coerenţei de adâncime, una violentă, dar şi de o certă ostentaţie a coerenţei efortului imaginativ-creator a lor, ne sileşte să ne amintim că atât violenţa, cât şi ostensiunea sunt trăsături pe de o parte a sacrului pe de alta a transaparenţei transhimeneutice: ambele fiind calificative de ordin transmodernist. (Ion Popescu-Brădiceni)
Dar faţă în faţă doar cu poetextele lui Aurel Pantea, altfel pot sta lucrurile. Da. Cu siguranţă: altfel vor trebui să steie. Căci el scrie pe o piele de miel jertfit „în mijlocul Sintaxei” deci în centrul sacru (Mircea Eliade: Sacrul şi Profanul). Jertfirea Mielului n-a fost în van căci „casete cu voci” grăiesc „despre unul care-şi poartă discipolul” spre „lichenul tăinuit al vorbei” transtemporale.
Parcă-l văd, în timp ce-mi consemnez bietele-mi „note de curs” de metapo(i)eticitate (vezi în acest sens modelul de manual oral al lui Ion Pop: Ars poetarum – n.m.), pe aprigul, dar blândul Aurel Pantea sărind la mine, criticul din necesitate, „din fiecare cuvânt cu o rază de platină” să mă ucidă. Ce să aibă dânsul cu mine, repet, un modest hermeneut de circumstanţă, în puţinu-mi timp liber, îndrăznind a compune la rându-mi vreo stanţă imberbă? Deviantă?
„N-ai sesizat încă” – pare să mă întrebe necauţionându-mi îndoiala… de rezervă umbra lui dinlăuntrul textului (oglindă – triadă a lui Gilbert Durand – n.m.): „M-am revoltat prin expresii severe”. Acestea ba împânzesc reprezentările, ba creează confuzie între imagini (a se citi ambiguitate infidelă – n.m.). Apoi mă îndeamnă autoritar să nu ratez şansa de a mă uita înlăuntrul poemului. Şi mă uit – ca şi poetul însuşi – cu „frenetic sarcasm”, „incisiv”, dar tot văd – în pofida oricărei voracităţi socio-politice şi istorico-economice – „peisajele netemporale”, „harmonia ierarhică” de dinlăuntrul poemului – să nu uit! Iar înlăuntru nici vorbă de graţie fiindcă, oricum, nu mai sunt cuvinte, ci numai spelunci cu aerul lor de dans gângav sau cu mirosul lor de apă veche (arhetipală adică, ale căror resorturi magico-mitice stau la baza transtextualităţii în varianta lui Aurel Pantea).
Va urma
Ion Popescu-Brădiceni