Noi credem în existenţa raiului întrucât credem în existenţa lui Dumnezeu. Ele sunt posibile, necesare şi reale numai dacă există Dumnezeu, fiindcă presupun veşnicia.
Iar aceasta nu e posibilă fără Dumnezeu Cel veşnic. Pentru noi există, deci, Dumnezeu şi există viaţă veşnică, rai şi iad.
Omul însuşi presimte existenţa unei vieţi plenare dincolo de moartea proprie şi este cuprins de un fel de dor după acea viaţă datorită sufletului din el. Nicolae Berdiaev spune: “Nostalgia şi teama profundă care strânge respiraţia omului în faţa misterului ei, sunt probe faptului că el nu ţine numai de suprafaţă, ci de profunzime; e proba faptului că omul nu aparţine numai cotidianului vieţii în timp, ci şi eternităţii”.
Viaţa însă este activitatea şi mişcarea, ceea ce înseamnă că – într-un mod cu totul diferit şi superior- activitatea omului continuă dincolo de mormânt.
Dacă se zice, despre sufletele drepţilor că se duc ”în loc de odihnă”, nu trebuie să înţelegem că ele sunt inactive, deoarece sufletul nu poate fi inactiv. “Odihna” aceasta arată că activitatea sufletelor drepţilor e lipsită de orice oboseală şi de orice patimă. Ea nu e tulburată de nimeni şi de nimic; e plăcută sufletului, îl linişteşte şi-i dă odihnă. (Mitrofan de Konevetsi). Sufletul îşi pastrează după moartea trupului toate funcţiile sale. El cugetă, are voinţa şi simţire.
Aceasta se vede din Pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, rostită de Mântuitorul: “Era un om bogat care se îmbracă în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului, dar şi câinii venind, lingeau bubele lui.
Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicindu-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazar în sânul lui.
Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi mila de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie.
Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit, cele bune ale tale în viaţa ta şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, aşa încât, cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.
Iar el a zis: Rogu-te, dar, parinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.
Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei”, (Luca 16, 19-29)
Raiul este locul şi starea în care se află sufletele drepţilor după moartea trupurilor lor. El mai este numit în Sfânta Scriptura Impăraţia cerurilor, Împăraţia lui Dumnezeu, Casa Tatalui ceresc, Viaţa cu Iisus Hristos, Cer, bucuria Domnului etc.
Deşi în decursul veacurilor s-a vorbit despre rai mai mult ca despre un loc, ceea ce i-a facut pe creştinii de rând să asemene viaţa aceea cu cea de aici, din trup, trebuie să spunem limpede că raiul este mai mult o stare.
Este starea de fericire pe care o oferă apropierea de Dumnezeu, lipsă necazurilor, a bolilor şi patimilor, împăcarea cu sine, cu semenii şi cu Dumnezeu, liniştea interioară a sufletului sic ea exterioară lui, mulţumirea sufletească pentru binele făcut şi starea realizată.
Întra în rai cel ce s-a obisnuit de aici cu starea aceea, cel ce a contribuit la apropierea dintre starea de aici şi cea de acolo, cel ce a contribuit la apropierea dintre starea de aici şi cea de acolo, cel ce depune eforturi să devină compatibil cu starea de fericire, cel ce îşi conformează voinţa proprie cu voinţa lui Dumnezeu. Aşa încât, şedinţa şi-o pregăţeşte şi şi-o pronunţă singur, fiecare, în funcţie de viaţa pentru care s-a pregătit. Iar raiul este o stare superioară cu o viaţă superioară care presupune o întelegere şi o trăire pe măsură.
Iadul mai este numit în Sf. Scriptură gheena focului, piere, foc nestins, genune, întunericul cel mai dinafară, iezerul de foc unde arde pucioasă, loc de chin, departare de de la privirea lui Dumnezeu, închisoarea duhurilor, etc.
Deşi pentru descrierea iadului folosim imagini din lumea aceasta cum este focul material, cazanul cu smoală, iar suferinţele ni le închipuim ca fiind fizice, în realitate iadul este starea de suferinţă sufletească. “Focul” este mai degrabă mustrarea conştiinţei, părerea de rău şi lipsa comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii, suferinţa provocată de încapacitatea de a-l vedea pe Dumnezeu, sentimentul părăsirii proprii de către Dumnezeu şi de către semeni.
O suferinţă groaznică îl provoacă omului în acea stare constienţizarea faptului că nu mai este iubit de nimeni. În starea de dincolo de mormânt omul devine mult mai sensibil şi mai consţient, aşa încât este atras de lumina dumnezeiască dar este incompatibil cu ea; ar înainta spre Dumnezeu, dar este refuzat, s-ar bucura cu ceilalţi, dar este incapabil. De fapt, el nu s-a pregătit în viaţa parintească decât pentru atât; nu a cunoscut iubirea, bucuria comuniunii, a fost egoist, rău, invidios, lacom, zgârcit, distant, rece, intolerant, răzbunător, necredincios şi mândru, şi toate acestea îl recomandă pentru iad, pentru starea în care de fapt a trăit de aici, de pe pământ. Aşa a fost bogatul nemilostiv.
Într-o parabolă a sa, Oscar Wilde spune că un mare păcătos s-a prezentat dincolo, la Casa judecăţii şi Marele judecător i-a spus: “Te voi trimite în iad”. El i-a raspuns: “Nu mă vei trimite în iad”. “De ce”- “Pentru că mi-am trăit toată viaţa pământească în iad. Sunt deja acolo. Mi l-am pregătit din vreme eu însumi”- “Atunci te voi trimite nici în rai”, i-a zis Dumnezeu.- “Nu mă vei putea trimite nici în rai”.-“De ce?”-“ Pentru că nu mi l-am imaginat niciodată şi nu m-am instalat în el când as fi putut-o face” (după Antonie Plamadeala).
“Ce este iadul, fratii mei?’ se întreabă staretul Zosime din Fraţii Karamazov al lui Dostoievski. “Iadul, răspunde el, socotesc eu, este durerea de nu mai putea iubi”.
După Sfântul Maxim Mărturisitorul, se va scufunda în intuneric cel ce a iubit cele urâte, cel ce n-a voit sa vadă slava lui Dumnezeu în lume; au căzut în abisul golului cei ce au iubit deşertăciunea mândriei şi nu smerenia cunoscătoare a celor înalte şi cu adevarăt existente; vor fi roşi în adâncul sufletului de viermele neadormit cei ce au urât pe fraţi, i-au pizmuit, înşelat, calomniat, minţit, îndepărtat de la împărtăşirea de cele trebuincioase vieţii ţi de la calea care duce la viaţă adevarată, şi-au strâmbat inima cei ce n-au avut în ei sinceritatea iubirii ( după D. Staniloae).
Ne pregătim de aici pentru una din cele două stări: a raiului sau iadului. A treia stare nu există. Încă de pe pământ vedem şi trăim la scara redusă starea iadului sau raiului. Şi suportam tot mai greu starea de iad care se instaurează cu aportul nostru în lume.
Se spune ca oamenii dintr-o comunitate, sătui de crime, violuri, intrigi, nedreptăţi, răutate, ură, invidie, infidelitate şi alte rele săvârşite de ei înşişi s-au adresat lui Dumnezeu, zicându-i: “ Scapă-ne, Doamne, de tot râul “nu mai suportam această viaţă, toate aceste chinuri, am ajuns cu răbdarea la limita din cauza suferintelor pe care le-am îndurat…. “ Dar Dumnezeu le-a zis: “Dacă nu vă place ceea ce faceţi, n-aveţi decât să nu le mai faceţi”.
Iadul este insuportabil şi pe pământ.
Să alegem raiul!
Stavrofor, Iconom Preot Gheorghe Stoichin Spitalul Judeţean de Urgentă Tg-Jiu
