Cultura

Revista Viaţa Românească despre Poetul Adrian Frăţilă

 | 14 septembrie 2017, 00:00 | 0 comentarii | 

Poetul gorjean Adrian Frăţilă obişnuieşte să fie o prezenţă discretă în viaţa literar-culturală a Târgu-Jiului. L-am revăzut la nişte lansări de carte la Biblioteca Judeţeană „Christian Tell”, vineri, în „amarul târg”, cum a inspirat a numit Oraşul lui Brâncuşi criticul şi poetul Gheorghe Grigurcu. Sâmbătă, a venit şi la Brădiceni, cu prilejul Serilor localităţii cu acelaşi nume. Mi-a oferit în dar revista Viaţa Românească, numărul 7/2017, revistă fondată în 1906, fiind cea mai longevivă. O revistă editată de Uniunea Scriitorilor din România, în care-am găsit un remarcabil eseu despre domnia sa şi creaţia poetică tipărită până acum, eseu ce poartă titlul de mai sus. Cum ne-a plăcut, reluăm eseul în integralitatea lui. (Ion Predoşanu)

Semnatura eletronica CertDigital

 

21 de poeme, sub titlul Sicomor sădit în Mare, i-au apărut lui Adrian Frăţilă în suplimentul Convorbirilor literare, din aprilie. Citez, nu la întâmplare: „Un fluture se-ncurcă în perdea/ Paralizat de-o flacără puţină/ O, suflete al meu, nu sângera -/ Poţi umple noaptea toată cu lumină.” Şi, fireşte, exult: acest poet-poet, de-o puritate a expresiei ruminată la intensităţi pe care nu le pot califica altfel decât inimaginabile, este prietenul meu literar fix de la 20 de ani.

Acum are 67 şi, culmea!, întreg la minte, la fel de împătimit poeziei, publică a nu ştiu câta sa carte de versuri, dintre, totuşi, puţinele tipărite de el. E vorba de volumul Dodikai, apărut recent la Editura Măiastra, volum la care ne vom referi puţin mai la vale. Asta îl face şi preţios ca poet liric, zgârcenia apariţiilor editoriale, precum şi concentrarea respiraţiei discursive pe suprafeţe textuale şlefuite până la o strălucire stilistică tot mai rar întâlnită în poezia ultimilor ani. „Mi s-ar părea că geamurile ard/ Şi-n zidul casei gravitează stele/ Numai că bolta scutură un fard/ Sub care-ngheaţă gândurile mele.” Sau: „Pe dinăuntru s-au lăsat perdele/ Pe dinafară-i iederă pe zid/ Nu te distingi cum tremuri între ele/ Fixat în ramă ca un geam livid.”

Poate ce-ţi spune, mai există aşa ceva în zilele noastre, poet-poet şi prietenie, între lirici, de-o viaţă?! Există-există, sigur că există, numai că trebuşoara aista nu e subiect de presă. A, un germen de scandal imediat ar piu în Media, dar că liricul X este afin, de-o viaţă, cu liricul Y, chit că nu s-au văzut prea des la faţă, afinitate bazată pe nimic altceva decât preţuirea reciprocă a inefabilelor, a expresiei poetice încorporate în singularităţi umane adesea greu încercate, nu interesează pe nimeni. E chiar indecent, chipurile, să afirmi o atare prietenie, suspectă din capul locului de cine ştie ce interese vinovate. Bunăoară, ca paranteză, a te recunoaşte prieten cu Gabriel Chifu sau Gellu Dorian fiindcă pur şi simplu preţuieşti scrisul lor, e tot una cu atragerea sigură, în cascadă, a unor roiuri de suspiciuni mai mult sau mai puţin vocale, pe cât de stupid gratuite, pe atât de înveninate. „Nu, domnule, ştim noi mai bine, cunoaştem noi…”. Unei atari mentalităţi balcanice, toxică până-n răsufletul ce nu mai e, sărăcuţul, decât o fantomă mimetic-dezarticulată sub raportul civilităţii şi al bunului simţ comun, n-ai cum să-i scapi neţestuit când vine vorba să-ţi exprimi liber, conform propriei convingeri, dreptul la opţiune sau gust literar-cultural-existenţial(ă)…

Despre gorjeanul Adrian Frăţilă, prezentat de Cezar Baltag în 1971, în Luceafărul, autor, între altele al volumelor Vânător înzăpezit şi La arat văzduhul, emblematice pentru lirica unui topos literar sensibil tradiţionalist cu, ici-acolo, curioase intarsii moderniste ca gestică şi limbaj, aş fi vrut să scriu încă din cele mai vechi timpuri, dar mă tem să fiu în stare nici acum, de ce?

Pur şi simplu, fiindcă îl invidiez! Îl invidiez sincer, pentru multe din darurile sale, între care, dincolo de talent sau chiar la însăşi baza înzestrării de poet născut, nu contrafăcut, străluceşte, ca un diamant rarisim, multifaţetat, tăcerea sa. Pur şi simplu! Cum să nu-l invidiezi, când – nu-i aşa? – garanţia unei expresivităţi poetice personalizate e însăţi tăcerea omului, interiorizată, sublimată, în cazul de faţă, până şa starea de performanţă eufonic-incantatorie barbiană: „De-a-naltul urmelor caprine/ Crestează toca pumnii calzi/ În munţii cu vibrări marine – Visând o clipă că te scalzi/ Un râu prin univers pătrunde/ Şerpuitor ca un fitil/ Şi-aprinde pietrele rotunde/ Cum e călcâiul de copil”. Sau: „În mine însumi mă închid/ Sunt temnicerul de rigoare/ Ce trage după el un zid/ Într-o pustie închisoare.” Şi încă: „S-a rătăcit în mine un actor/ Pictând cu sânge jumătăţi de mască/ În fiecare parte îmi e dor/ De-o fiinţă – ce nu poate să se nască.”

„În practica dodikai – oficiată la templele din Atica – oracolele erau desluşite în foşnetul frunzelor şi în murmurul apelor. Iniţiaţii pătrundeau astfel în dimensiunea ascunsă a lucrurilor. Se spune că dodikai ascunde originea cuvântului dodii”. Cu acest motto, volumul apărut la Măiastra în 2016 ilustrează coerenţa / consecvenţa unei poetici a rigorii formale / exigenţei stilistice demne de un poet adevărat aflat la maturitatea deplină. Tăcerea lui omenesc-funciară se răzbună în alcătuiri lirice incantatorii, marcate de simplitate şi directeţe, de un farmec al bravurii / rostirii insolite ce nu aparţin, programatic, timpului nostru, ci, neabătut, unui „mal nepământesc”, metafizic-etern: „Vino iubito ca o lumină/Sunt călăreţul văii de sus/ Anii mei tineri ţi se închină/ Scumpă mireasmă la frâu am pus// Cortul de aur îl port în sânge/ Nu este vreme pentru popas/ Un salt – prin cerul care mă strânge -/ Până departe a mai rămas—Trăpaşul zilei se înfioară/ Şatra aţâţă macii-n câmpii/ Tu arzi, iubito, în altă vară/ Eu sunt nomadul stelei târzii.” Cum se vede, dodiile lui Adrian Frăţilă au rezonanţa persistent a unor cantilena placate thematic pe aura vechilor misterii, de neelucidat în naivitatea tâlcului lor, captivante taman prin imprevizibilitatea discursivă (prospeţime) şi insolitul imaginaţiei (sacra nebunie): “Plecasem de acasă la vânat/ Ce călăreţ eram, ce cal de sânge/ Dar am atins un mal nepământesc/ Şi-am învăţat cum inima se frânge// Stingeam o stea cu fiece cuvânt/ Pe gura întrebând mistuitoare/ Erau acolo nişte pomi frumoşi/ Însă creştea în ei numai răcoare// Prin clipe multe veacuri au trecut/ Părinţii veacuri multe m-aşteptară -/ Doi sfinţi în lemnul porţii strâmutaţi/ Şi sufletele rătăcind afară// Ce vânător mai sunt – înzăpezit- În largul cornului de vânătoare- De unde bat în cer c-un fel de ram- Şi cade pe pământ numai ninsoare.”

Între poeţii de azi, Adrian Frăţilă este nobilul romantic, de plai gorjenesc, cavaler „fără prihană” în slujba idealului paradoxal al Poeziei – „fiinţa ce nu poate să se nască” decât, uneori, la limită, prin bravura existenţială continuu „purtată în sânge”,
MARIAN DRĂGHICI

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL