Cultura

Să fii, între cer şi pământ (I)

 | 09 iunie 2015, 00:00 | 0 comentarii | 

(fragment din romanul Sarra, vol.2)

Semnatura eletronica CertDigital

Înainte de a pleca pe Valea Oltului, am trecut pe la bunica. Maria şi Avi, cu mine. După ce am îmbrăţişat-o pe mamaie, m-am furişat în spatele casei şi mi-am dezgropat iarăşi, fără să ştie careva, cutia cu moştenirea lăsată de tataie. Mi-am luat din ea colierul, ceasul de mână, un ban de aur şi icoana. După ce am îngropat-o în acelaşi loc şi am făcut ca nimic să nu fie observat, l-am auzit, parcă de dincolo de timp, pe moş Gheorghe : „…Şi, de-acum, fii !“.
– Mda! Bă tataie, să fiu, dar cum? … Şi unde? Dumneata vezi bine, cum peste tot, omul, o ruină. Şi eu la fel! Fie că te demolezi singur, fie că o fac alţii… Din cei cu dărâmatul, la tot pasul. Apoi, de când cu puşcăria asta, cam totul în lume, un fel de cădere. Uneori, îmi pare că şi dealurile au zăbrele. Cerul, la fel. Dincolo de gardul nostru, ce să-ţi spun?! Baba Ioana, nu… Pe dumneta ce te mai văd uneori pe prispa casei. Ce-i drept, cam scump la vedere. De când eşti acolo, în ceruri, în slujba lui Dumnezeu, te cam ţii mare! Apropo de chestia asta cu văzutul, cât timp am fost între ălea patru ziduri, m-am tot agăţat de mustăţile dumitale. Fără ele, m-ar fi înghiţit hăul. Şi acum la fel. Păi altfel cum? Aci, în lumea asta, nu ai nici de ce să te ţii şi nici de ce să te reazemi. Cam toţi, peste tot, un fel de putregaie. Sclifosiţi cu pretenţii intelectuale. Cică, oameni învăţaţi! În realitate, spoială! Şi ăia de-aiurea! Mâzgălesc suflete din condeie otrăvite sau cu croncănitul unei ciori vopsite, ţinută pe gard, sus, la vârf, pe post de pasăre măiastră. În realitate, însă, croncăne! Astăzi, ca niciodată, nulităţile umblă prin lume ca vodă prin lobodă. …Sau stau agăţate pe tot felul de garduri că doar, doar, i-o băga careva în seamă. Deocamdată, doar ei pe ei şi aud că ar vrea premiul Nobel de parcă premiul ăsta s-ar da pentru reţetele de făcut murături sau mămăligă pe vatră. Dar şi aci e cu socoteală, că ştii cum îmi zicea mamaie: ,,fă, o să te măriţi şi nici în mămăligă n-ai să ştii să mesteci!’’ Şi avea dreptate: cum să mesteci dacă n-ai învăţat? Dar să-i lăsăm focului, vorba dumitale! …Ştiu, Cel de Sus are grijă! Despre ceilalţi, adică despre cei din capul satului, că sat am mai rămas, ce să mai zic?!… Vin, pleacă… Între cele două, doar un fel de hoţie. Başca faptul că ne furăm singuri căciula. Chiar şi pe aia pe care nu o mai avem! În plus, nu poţi da două parale pe vorbele lor. Că o fi, că o păţi… Ştii dumneata! Doar aci, mai la deal de noi, lângă cârciuma Rătanei, pe marginea şanţului, ce se mai pune de vreo taină cu Dumnezeu. Dar şi acolo s-au cam împuţinat. Tuiu s-a dus, Tingirică la fel… Florea trage şi el… Aud că i-ar ţinut de câteva două ori lumânările, dar l-ar fi întors din drum a lui. O mai fi având de încheiat cine ştie ce socoteli, mai ştii? Bă tataie, dacă o fi cum se spune, voi ar trebui să vă mai întâlniţi pe acolo, când şi când. Mai staţi de vorbă şi le mai ardeţi câte una peste bot ăstora, de pe aici, cu râtul cât ăla de mistreţ. Că dacă nu o faceţi voi, vai de mama noastră! Apoi, vezi dacă-l întâlneşti cumva pe Staroş, nu mă uita cu îngheţata aia a lui. Să-mi spună reţeta şi… În ea am toată copilăria mea. Apoi, de-ai şti cum îşi ling copiii degetele de când s-au dus ale lui. Adică şi baba, şi gloaba. Iapa aia, pe care o puneau la căruţă, o ştii dumneata? Cică o vreme ar mai fi nechezat ea, apoi ar fi plecat spre cimitir şi undeva, la umbra unui păr, aproape de ei, şi-a dat duhul. Asta e! Noi toţi, într-un veşnic dute-vino, iar printre scăpări, trebuie să mai şi fim. De-asta m-am gândit, să-ţi fac o nepoată. Să te tragă de mustaţi, cum te-am tras şi eu. Să îţi stea pe genunchi şi să se simtă şi ea în poala Celui de Sus. Of, bă tataie, de-ai şti cât îmi lipseşti?! Dar m-am luat cu vorba, ce faci, eşti bine?
,,De, şi eu cu ale mele. Pe aici, ca la armată. Unul cu aia, altul cu ailată. Eu la popotă, bucătar. Şef! Mă înţelegi tu?! Că noi, ăştia de prin părţile noastre, şefi am fost de când lumea. E, şef, chiar dacă mai mestec în ciorba Bătrânului. O gust şi, după caz, mai pun în ea, de colo, din altă parte, ba o cometă, ba câteva stele. Mirodenii cereşti! Bine că am mai tras cu ochiul la a mea, la Ioana, când fierbea, pe vatra casei, oala cu fasole, altfel… Parcă o aud: ,, dă, mă, fuga şi ia nişte leuştean din grădină şi nu mai căsca gura! Venişi? Că mi se afumă mâncarea şi eu alta nu mai descânt.’’ Apropo, pe-aici, hârca, tot un fel de murătură… I-a luat Ăl de Sus seama şi zdup cu ea la munca de jos! Umblă de colo-colo, călare pe-o mătură, cică ar grebla Calea Lactee. ,,Ioană, fă muiere, gata, ţi-au venit de hac?! E, vezi, ţi-am spus eu: orice naş îşi are naşul?! Tu, nu şi nu!’’ – îi zic mai alaltăeri. M-a privit chiorâş şi s-a tot dus. Pe-aci nu-i mai merge politica… Aia cu datul din gură: ,,Gheorghe în sus, Ghorghe în jos…’’ Nici nu apucam să mă aşez şi eu ca omul la un tutun şi un ţoi cu ţuică, pe prispa casei, şi sărea cu cleanţa. ,,Nu te mai saturi?…’’ Păcatele ei! Mda! …Şi ale mele, că nici eu nu am fost uşă de biserică. Şi o să le cam trag! Dar asta e! În rest, oasele ăstea, rămase în lume, ce nu-mi dau pace. Nu le prieşte pământul ăl galben…’’
– Bă tataie, să pun de o pomană, de un parastas, de o slujbă? Pot să te ajut cumva?
,,Vezi-ţi de ale tale! Ăstea astă treabă au, să doară! Nu le prieşte umezeala. Şi eu ce să le fac? Ce, dacă nu s-a inventat groapa în cer sau măcar în podul casei? Să fi fost colo, agăţate de căpriori, cu o sfoară, la uscat. Dar dacă alta e rânduiala?!… Eu le-a spus: ori se tocesc şi tac, ori nu au decât să urle! Aşa că, mergi cu bine!’’
Am lăcrimat. Până a ieşi din spatele casei, mi-am şters lacrimile şi am oftat. Câţiva paşi mai târziu, am încercat să fiu iar în lume, cu zâmbetul pe buze.
– Aoleo, muiculiţă, da ce făcuşi, fată, atâta prin spatele curţii? …Să nu-mi spui că te-o fi luat burta că nici leacuri nu am! N-am mai strâns buruieni, că m-au cam lăsat picioarele. – mi-a zis mamaie în timp ce îmi lua seama ca în copilărie. – Mumăăă, da când ai crescut, fată, aşa dintr-o dată?
– Şi tot tuciurie?!… De parcă m-ar fi făcut mama la şatră, aşa e? – am întrebat eu în glumă.
– E, şi cu tine?! …Da, să ţii tu minte că ochii îi ai de la mine! Au în ei adâncuri nebănuite.
– Sau de la tataie, de la moş Gheorghe, că şi el avea în priviri luceferi.
– Ca să vezi?! Tot pe hodorogul ăla îl pomeneşti?! Mai lasă-l, Doamne, iartă-mă, să se odihnească în pace!
– Păi, l-aş lăsa, dar n-am cum. Tot de gâtul lui mă ţin şi acum. Trebuie să recunoşti, a fost om bun. În plus, şi ţie ţi-a cam plăcut, chiar dacă v-aţi tachinat… Adică v-aţi tot hârjonit, ca să înţelegi…
– Ptiu… să nu te deochi! …Că frumoasă te-ai făcut! – a schimbat mamaie vorba şi s-a întors cu spatele cât să-şi şteargă lacrima ce i se agăţase între gene.
– Sarra, nu-i mai răscoli sufletul că e şi ea femeie în vârstă… Iar tu, gâza ei de altă dată, a zburat. – mi-a zis Maria în timp ce m-a luat şi pe mine, şi pe mamaie de umeri şi ne-am îmbrăţişat câţiva paşi mai departe de Avi.
Fără să vreu, le-am sărutat şi pe una, şi pe cealaltă.
-Ei, lasă-mă, nu mă mai pupa, că nu mai albesc. M-am zbârcit, m-am cocoşat… Asta e, am îmbătrânit. – s-a consolat mamaie. Ca mâine îmi bate clopotul şi voi, niciuna, în rândul lumii! Auzi, ce-ai de gând cu băiatul ăsta? – m-a întrebat ea în şoaptă.
– … – am ridicat din umeri.
– Fată, unul mai de seama ta n-ai găsit? Acum, ce să zic? El pare om ca lumea, însă mâine, poimâine,… Iar tu… Nu mă bag, dar aş închide ochii mai liniştită dacă te-aş şti la casa ta. Cu un rost al tău. Oricum, dac-ai să-L iubeşti pe Dumnezeu, pe ai tăi, oamenii, în general, atunci poţi să faci ce vrei …Auzi, cam asta ar înseamna să fii în rândul lumii. Nimic mai mult! Că din lăcomie s-au strâmbat toate. Vezi ce faci cu el. Dacă nu-l ai la inimă, nu-l încurca că ai să te încurci pe tine, apoi…
– Ia mai lasă-ne, mamă, că nu stăm la masa nimănui! – a întrerupt-o Maria uşor iritată. Şi dacă am face-o, plătim.
– Aţi plăti voi, nimic de zis, însă una e să scoateţi bani din buzunar şi alta e să-i dai celuilalt, parte din tine. … Şi să ţineţi minte, sufletul nu-i de vânzare. Asta, dacă vrei să fii…
Fără să ne dăm seama, Avi se îndepărtase de noi. L-am regăsit cu privirea tocmai în spatele curţii. Stătea rezemat de pârleazul peste care sărisem de atâtea ori în copilărie. Privea pădurea răsărită parcă din matca unui fluviu secat cândva, după potop.
-Avi! – am strigat eu la el, cum strigam odată pe moş Gheorghe. Stai că vin!…
Avram a întors capul. Am aruncat încălţările şi am alergat spre el, desculţă, ca în copilărie.
– Doamne, cu fata asta nu e a bună! – am auzit-o pe mamaie în urma mea – Mai încet, ho, că nu ţi-l ia nimenea!
– Las-o, mamă, a suferit destul! – am auzit-o şi pe Maria. – Are şi ea dreptul la viaţă, iar băiatul ăsta…
– Păi o iubi-o, nimic de zis, că se vede de la o poştă, însă… Fată, eu nu ştiu ce să mai spun?! Voi ăştia de acum… Pe vremea mea, nu-i săreai omului, aşa una, două, în braţe. …Şi în văzul lumii!
– Las-o, am zis! E viaţa ei… Noi să ne vedem de ale noastre. Mai bine ai pune masa şi…
– Vreau păsat cu jumări din găleata cu untură! Cum îmi făcea moş Gheorghe! – am strigat eu după ce am mai tras cu urechea.
Mamaie a rămas înţepenită pe scara ce urca spre prispa casei. Maria, la fel. Le simţeam privirile, un fel de adieri ce-mi alintau coapsele.
– I-auzi, afurisita! Şi eu care i-am făcut toate poftele… Numai câte poveşti i-am spus… Măre, pe-aia cu cocoşul şi Litră beat, întors din drum, de pe lumea ailaltă…
– Bazaconii, mamaie, bazaconii! – Uite aici poveste! Una adevărată, cu un Făt-frumos şi o Ileană Cosânzeană! – i-am zis în timp ce l-am sărutat pe Avi.
– Ptiu, să nu te deochi, fată! Mumăăă, mumă, s-a întors pământul cu josul în sus…
– Află! Cu el şi lumea. Doar dumneata ce-ai mai rămas aşa, înţepenită în ale dumitale. – i-a reproşat, în glumă, Maria în timp ce a ajutat-o să urce scările.

***

După ce l-am îmbrăţişat pe Avram, l-am luat de mână şi am făcut paşi spre grădinile înşirate de o parte şi alta a râului.
– Hei, ochii la mine! Aşa! Află că aici e o lume şi în lume suntem noi. Uite pe-acolo îşi punea varză, baba Ioana, lângă ea, mamaie… Roşii, ardei, buruieni, într-un cuvânt de toate. Parcă le văd aplecate, cu josul în sus, gata să cadă în nas, sprijinindu-se în sapă. ,,…auzi Ioană, fă, ăsta al tău, s-a prostit rău.’’ ,,E, şi cu tine! Aşa e din facere.’’ Adică moş Gheorghe?! Îl ştii pe moş Gheorghe?
– Ăla cu îngheţata?
– Măăă, ăla era Staroş! …Cu gloaba şi cu baba…
– …Aia pusă în picioare în groapă, cât să răsară în primăvară, floare de floare.
– Nuuu… Cucută, aşa a zis prima dată… Ptiu, că am uitat cine?
– Şi?…
– Şi ce? Cucută a băut Socrate, în Antichitate, de-al focului, vorba lui tataie, cât să arate prostimii că şi ei, oameni obişnuiţi, pot avea parte de toate. Inclusiv de zei şi de mântuire. – mi-am amintit eu de la şcoală.
(Va urma)
Nicolae Bălaşa

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL