La plecare, am umplut rezervorul maşinii cu benzină, mi-am cumpărat apă, un pachet cu biscuiţi şi două ciocolate cu arahide. Prima oprire am făcut-o undeva, aproape de Buzău, lângă un popas turistic, loc învăluit în fum şi miros de mici. Nu am poftit. Mi-am cumpărat însă covrigi şi o sticlă cu suc. Următoarea oprire a fost pe Valea Râşnoavei, în faţa cabanei Belvedere. M-am dezmorţit puţin şi mi-am odihnit ochii, privind peste munte, spre cabana ,,Trei Brazi’’. Aproape de Sibiu, când am cotit la stânga, spre Valea Oltului, mă simţeam obosită. La prima parcare, am oprit. Am aţipit câteva minute, apoi am lăsat maşină să curgă la pas, spre Căciulata. Acolo, în bazinul cu apă termală, am vrut să mă răcoresc şi să-mi reamintesc momentul în care m-am agăţat de umărul lui Avi. Am ezitat. M-am înviorat la Călimăneşti şi abia acolo mi-am şoptit: ,,cât să mă mai odihnesc şi eu puţin’’. La doar o oră mai târziu, am traversat, cu emoţie, oraşul Râmnicul Vâlcea şi, în acelaşi fel, am făcut drumul până la Olăneşti. Odată ajunsă la destinaţie, nici nu am apucat să parchez maşina şi l-am zărit pe Avi. Era la o terasă, împreună cu Maria. Părea abătut şi îngrijorat, chiar dacă încerca să zâmbească când şi când, în timpul conversaţiei. Am vrut să strig, însă m-am refugiat ca o panteră până în spatele lui. I-am acoperit, cu palmele, ochii, m-am întins peste masă, la Maria, şi am sărutat-o.
– Ghici?! – i-am încercat eu curiozitatea.
Nu mi-a răspuns, însă am simţit cum mi se umezesc palmele, semn că lăcrima. După câteva minute, mi-a luat mâinile şi le-a sărutat. Abia atunci Maria a înţeles că Avi ţinea la mine nu doar ca la o puştoaică guralivă şi apetisantă, ci ca la o femeie pe care şi-o dorea cu teamă.
– Puiul meu mic, îngeraşul meu!… – mi-a zis el în timp ce s-a ridicat, m-a sărutat pe frunte şi, ruşinat, cu lacrimile prinse între gene, s-a îndreptat spre toaletă..
Am rămas cu Maria. Iradia şi de bucuire, şi de uimire.
– Ne-ai dat emoţii, unde ai fost?
– Brambura, la mare…
– Mă uimeşti! Sper să fii fericită. Avi te iubeşte.
– Da?! Adică, da, dar cu tine cum rămâne? Spune-mi, dar sincer, cum e ca bărbat?
– Sarraa! Cum poţi pune asemenea întrebări? Avi e doar o cunoştinţă. Tu l-ai adus în familie. Apoi… Mă rog… Degeaba îţi explic.
– E, mă gândeam şi eu! Voiam să ştiu aşa… şi m-am gândit că voi doi deja aţi făcut-o. În plus, uite ce: dacă îl vrei, ţi-l pot lăsa. Sigur că am să sufăr, însă eu poate mai găsesc un bărbat. Am tot timpul înainte, pe când tu?!…
– Sarra, mamă, nu mai vorbi prostii?! Repet, Avi te iubeşte.
– Atunci cu el am să mă căsătoresc! Te deranjează?
– Nu, dimpotrivă. Sunt convinsă că va şti să aibă grijă de tine. Totul e ca şi tu să… Trebuie să îţi mai vină minţile la cap… În rest, mi se pare a fi totul în regulă.
– Da, dar ai văzut ce a zis mamaie?
– Mama?! Mama e cu ale ei. A trăit în alte vremuri şi acolo a rămas. Pentru ea, în lumea de acum, grav e că nu mai vin copiii cu pluguşorul, nu mai vin căluşarii… Că femeia trece pe dinaintea bărbatului şi nu-i spune dumneata…
– Ca să vezi? Păi, lui tataie nu-i zicea nicicum?! Doar îl tachina. Parcă o aud: ,,fă Ioană, Gheorghe ăsta, al tău, s-a prostit rău!’’, iar cotoroanţa în loc să îi ia apărarea ,,Tu de-acum ştii, că îl cunoşti de mult’’. ,,Fir-ar al focului să fie, o să mă pun cu un par pe el!’’ ,,N-ar strica, numai să nu te răzbească ăsta, că atunci să vezi dandana!’’
– De-ale lor, dintr-o lume ce abia mai pâlpâie… Asta e viaţa!
– În consecinţă, cum să fac?
– Cum îţi spune sufleţelul, numai să te văd fericită. Doar pe tine te am.
– Atunci, mă mărit. Îţi fac un nepot şi musai să treci pe post de mamaie. – am apucat eu să-i mai spun.
Avi era la doar câţiva paşi de noi. Când a ajuns, m-a prins pe după umeri şi mi-a masat uşor ceafa. Îmi plăcea, însă ardeam de nerăbdare să-l văd iarăşi pe scaun în faţa mea. În cele din urmă, s-a aşezat.
– Acum e altceva. Pot să mă uit la tine, să aud ce spui şi să văd ca nu cumva mă păcăleşti, că te strâng de gât. Uite ce!… – am vrut eu să-i spun, însă m-am blocat. – Mami, zii tu!
– Eu?! Doamne, fereşte! Să îţi spună el… Că aşa e firesc, omenesc şi… nu ştiu cum să mai zic. – s-a fâstâcit şi Maria, însă a scos-o din încurcătură telefonul care tocmai a sunat. Tabitha!!! De unde suni, iubita?
– Din Sicilia… Abia acum am ajuns. Sunt în Catania.
– Păi, de unde şi până unde?
– Am fost acasă, în Tunisia. Am trecut Mediterana şi acum, ca de obicei, caut ceva de lucru. Voi?
– Noi? Una, alta… În România! Uite, Sarra e lângă mine şi tocmai voia să-ţi spună ceva. – a zâmbit Maria şi mi-a întins telefonul.
– Eu? – m-am emoţionat pe moment.
– Sarra! Nu mă mai iubeşti!
– Ba daaa…
– Atunci, spune!
– My dear, I’m married! (Draga mea, m-am căsătorit)
– Când, unde, cu cine? Te-ai măritat şi eu să nu ştiu?!
– Stai, că nu e chiar aşa, să vedem dacă mă vrea?!
– Ca de obicei, îţi arde de şotii.
– Nuu! Uite, e aici, lângă mine, s-a făcut ghem şi tace ca mutul. Ţi-l dau la telefon.
– Bună, Tabitha! – s-a fâstâcit şi Avi.
– Tu eşti fericitul?
– Da! …Adică nu ştiu! Despre ce e vorba?
– Ai cerut-o sau nu de nevastă pe Sara?
– Eu? Nu ştiu…
– Dragă, i-ai dat inelul de logodnă şi i-ai spus: Sarra, vrei să fii soţia mea?
– Eu? Nu… Cu siguranţă… Adică, vreau să zic, în sufletul meu, da… Dar am să o întreb. Tu ce zici, o să vrea?
– Fata se mistuie ca o flacără lângă, acolo, lângă tine, iar tu mă întrebi pe mine, în Sicilia. Ia-o în braţe, sărut-o şi spune-i: ,,Sarra, vrei să te măriţi cu mine?’’. Hai, zii, că mi se termină cartela şi vreau să trăiesc momentul ăsta. Luna de miere, o faceţi aici. E soare, e mare…
– Păi, da, dar nu e aşa de simplu… Întreab-o tu!
– Of! Om în toată puterea cuvântului şi nu eşti în stare să… Dă-mi-o la telefon!
Avi mi-a pus aparatul la ureche.
– Scumpa mea, vrei să te măriţi cu Avi?
– Da! – am răspuns, râzând cu lacrimi şi i-am împins telefonul spre urechea lui.
– Alo!
– Da, eu, Avi…
– Ai auzit? A spus ,,da’’? Acum, Avi, o iei de soţie pe Sarra?
– Da!
– Au, au, au! Ce o să se facă fata asta cu un aşa mototol?! Zii, mă, tare, cât să aud şi eu, de aici, de la mare, din Italia.
– Daaa!
– Bravo! Aşa te vreau! Vezi, asta era tot. Ce mare scofală?! Vă aştept! Că doar aici, în Sicilia, la soare şi la mare, se concep copiii. Vă aştept!
***
– Ai spus ,,da’’? a întrebat Maria zâmbind.
– Da! Aşa am spus. – i-a răspuns Avi năuc.
– Atunci, ce mai stai, sărută-ţi mireasa!
M-am emoţionat. Nu ştiam cum o să reacţionez când mă va săruta pe buze. Pe moment, am vrut să mă ridic şi să plec. Ba, mai mult, să o iau la fugă, însă îmi doream un alt început, îmi doream firescul ca firesc funcţional, oricând. Am pus privirea în pământ şi am aşteptat. Mi s-a părut că a trecut o viaţă până ce Avi m-a prins pe după umeri, mi-a ridicat capul şi mi-a spus şoptit ,,te iubesc, pui mic!’’. M-am repezit ca un flulger şi l-am sărutat eu.
– E, aşa, bravo! Încă o dată! …Şi mai pătimaş, mai la obiect, cât să vă fac o poză! – s-a amuzat Maria, apoi a plecat să cumpere o sticlă cu şampanie.
Şi eu şi Avi am rămas muţi. Nu mai eram în stare să-i sar de gât şi să-l smotocesc ca pe un pisoi somnoros. În cele din urmă, el a rupt tăcerea.
– Vis? Realitate? Joc de copii, pe maidanul de la marginea urbei?!
– Ce joacă, mă, ce joacă? Eu am spus ,,da’’ cu toată convingerea. Cu toată inimioara mea. Iar acum, ai vrea să o întorci… Nu ai cum, că şi tu ai zis la fel, că am simţit.
– Eu?! Da…
– Da? Cum ,,da’’, mă, cum ,,da’’?
– Adică, nu…
– Nu?! Eu mă dau de ceasul morţii, iar el, ca să vezi, ,,nu!’’ Bă, te strâng de gât cât eşti tu de… Ce s-o mai cotim? Când ajungem acasă, mă îmbrac mireasă şi merg cu tine la popă. Să mă pupi în faţa altarului şi atunci să te văd?!… Că dacă mă minţi, pune tataie joarda pe tine. …Sau o să te bată cu urzici.
– Ce-i drept, fac bine la durerile de şale. …Şi la peste buci.
– Ai fi vreun pervers?! I-auzi, buci şi urzici?! Dar ale mele, aşa, simple, evident, fără chiloţei pe ele, ce au?
– Limbrici!
– Adică, ai vrea să spui că bucile mele au… Ce sunt ăia?!
– Ceva care, când te mânâncă, musai să te scarpini.
– …Şi pe mine mă mănâncă?
– Te cam…
– Păi atunci, ce mai stai, scarpină-mă!
***
– Încă nu v-aţi certat? – ne-a întrebat Maria parcă mai bucuroasă ca oricând.
– Ba da. – i-am răspuns eu la fel de veselă.
– Cum nu se poate mai bine! Împăcarea e ca mierea. Şi dacă mai ciocnim şi un pahar cu şampanie…
– Aici, pe terasă, sau acasă? Ce zici, mutulică?
– Cum vrei tu, îngeraş.
– Cum vrei tu şi după aceea… Cunoaştem. – a zâmbit, complice, Maria. – ,, Mutulică! Aoleu, muiculiţă!…’’- ar fi zis mamaie – ,,Pe vremea mea, femeia îşi avea socotelile ei. Nu puteai să-i vezi mai mult decât glezna piciorului, iar de vorbit… Pe bărbatul său, nu-l scotea din dumneata. Voi, ăştia de acum, vă pupaţi în văzul lumii şi nu vă ruşinaţi nici chiar dacă vi se văd chiloţii’’ Ehe, mamaie, pe vremea dumitale, pogoanele şi salbele măritau slutele. Se trezea bietul om în pat cu cine ştie ce sfoiegită, de i se tăia cum se taie maioneza deocheată. Astăzi, vede, pipăie şi dacă dă în bâlbîială, culege.’’ – i-aş fi răspuns eu. Voi?
– Păi şi noi, tot în săptămâna oarbă, numai că mi-e frică. Mă, tu n-ai să mă violezi, aşa-i?
Avi s-a roşit mai ceva decât o fată mare. S-a ridicat de la masă şi a vrut iarăşi să plece.
– Nu, stai aici şi spune-mi ce ai de gând să faci cu mine?
– Copii!…
– A, da?! Copii vreau. Îmi plac. …Dar nu-i aduce barza?
– Sarra, draga mea, nu mai face pe naiva?! – Avi te iubeşte. Şi, ca orice bărbat, te şi doreşte.
– Da, înţeleg, dar ştai, nu aşa, hodoronc-tronc… Uită-te şi tu cum mă trec fiorii?!
Spre camera de la hotel, îmi tremurau şi mâinile, şi picioarele. Făceam feţe, feţe. Singura mea speranţă era Maria. De cum am intrat, ea a destupat sticla cu şampanie. Pocnitura aceea o mai am şi acum în minte. A răsunat ca tunetul unei arme descărcate la voia întâmplării spre un cârd de căprioare.
– Să fie într-un ceas bun! Să fiţi fericiţi împreună ! …Şi eu, alăturea vouă. – ne-a urat ea şi a turnat şampania în nişte pahare obişnuite, dintr-un hotel categoria a treia.
– Păi să fii, că fără tine… Mai ales dacă are de gând să facem copii. Treci pe post de mamaie. Abia aştep să te văd! – m-am amuzat eu în timp ce am văzut-o pe Maria cum discret a luat cheile maşinii de pe noptiera, unde abia apucasem să le pun. Nu am zis nimic. Am încercat să gust momentul şi şampania ce-mi părea mai aromată ca oricând. Dintr-o dată, Avi m-a sărutat cum nu o mai făcuse pănă atunci, apoi a pupat-o şi pe Maria pe obraz. Am îmbrăţişat-o şi eu.
– O să fiu fericită? – am întrebat-o în şoaptă, la ureche.
– Da, cred că da… Sau cel puţin o să ai linişte. Acum, totul depinde de tine. – mi-a răspuns ea înainte de a ne da drumul una alteia.
De sete, am băut repede paharul. Avi, atent la orice gest al meu, mi l-a umplut din nou.
– Şi după asta, ce facem?
– Păi, o să mergeţi în luna de miere… – mi-a răspuns Maria.
– În Sicilia, la Tabitha, nu?
– Acolo, în altă parte, ce mai contează… Voi să vă simţiţi bine!
– Da, dar eu nu plec niciunde fără tine. Tu ce zici, o luăm cu noi? Sau o luăm pe mamaie?… Să vadă şi ea lumea, munţii, marea!…
– Sarra, nu te mai prosti, Avi vrea să fiţi singuri. Mai întâi, însă mergem la casa de cununii, vă căsătoriţi cu acte, că aşa se cade şi pe aci ţi-e drumul.
– Eu vreau şi la Biserică! Să citescă din scriptură preoţi, să cânte corul şi să coboare îngerii din cer. Acolo, în faţa altarului, va fi, cu siguranţă, şi tataie. Mi-a promis.
– E, dacă ţi-a promis, cu siguranţă vine!
– Când îl trăgeam de mustăţi, îi spuneam că o să fiu mireasa lui. Îmi făcea păsat cu jumări din găleata cu untură. O minune! Ehe, ce ştiţi voi?! …Şi varză călită, apoi mergeam la cârciumă la Rătana şi-mi lua halviţă. Când se întorcea cu mine de mână, parcă era Dumnezeu, prin sat, la plimbare. Doar baba Ioana îl lua pe furca a lungă: ,,Iar băuşi, omule? Fir-ar al focului să fie! Nu te mai saturi? Mâine, poimâine, vine ăla cu fonceara! Sau şi mai şi, moartea, iar asta cere. Cere, nu glumă! Iar bani de unde? Ai?…’’ Taci, fă, dracului, că te aude lumea! Sau ţi se făcu de scărpinat?’’ – îi răspundea el morocănos. Scărpinat?! – am repetat eu în timp ce m-a bufnit râsul. Ştiu sigur, ,,scărpinat’’, aşa a zis. Aaa! Da, baba Ioana avea limbrici?! Zii, mă, zii, că tu ştii cum e cu limbricii! Avea? Avea, că prea o mânca! Hai, îmi spui? Spune, avea?
Nicolae Bălaşa
