Cultura

Sărbătoarea poeziei şi Măiastra cerului (I)

 | 20 noiembrie 2012, 16:43 | 0 comentarii | 

Misiunea cronicarului, în zilele noastre, e din ce în ce mai dificilă şi delicată. Nimeni nu mai citeşte pe nimeni. Ne-am Babel-izat, doamne fereşte! Criticii literari, ori sunt surzi, ori aparţinători vreunei găşti mafiotice, ori… mulţi şi proşti. Proşti-proşti, dar puterea e a lor!? Dar pot fi şi „elitişti”, şi leneşi, şi îmburgheziţi; ori – şi mai rău – uscaţi, stafidiţi, oficial(izaţi), academiza(n)ţi etc. Însă pot fi şi serioşi, autoresponsabili, informaţi, cu har şi cu aplicaţie.

Semnatura eletronica CertDigital

Cunosc multe asemenea „preţioase” şi „ridicole” exemplare. Şi mă desolidarizez de dânsele. Că altceva ce naiba aş putea face?! Căci – repet – puterea le aparţine?! Ce democraţie a dreptului la cuvânt, a talentului fie el mai mărunt sau – jos pălăria! – genial? Ce libertate a scrierii, dacă nu e musai postmodern(ist)ă? Ce idee, ce sentiment, când la modă sunt vulgarismele, dejecţiile, sexualismele, un jenant joc al refulărilor de defulărilor? Care puritate a comunicării, care stil, înalt, etc.? Însă cunosc şi din ceilalţi pe care-i respect, citesc, citez, de la care învăţ etc. Revolta mea nu e atât sinceră, cât absolut necesară. Pe această canava dese(m)nată de mine oarecum provocator – ca promotor al transmodernismului în România şi, implicit, Uniunea Europeană – proiectez două iniţiative editoriale ale familiei de scriitori Zenovie Cârlugea şi Zoia Elena Deju, soţ şi soţie, oameni de condei, de cultură şi de… societate, militanţi ai renaşterii spiritualităţii gorjene care aparţin categorii identificate de mine ca fiind sobră, de un intelectualism exemplar. Pe cel dintâi, deja membru al U.S.R., doctor în filologie, editor prestigios şi… generos (s-a îngrijit de primele cărţi ale celor mai tineri autori gorjeni: Andrei Popete-Pătraşcu, Andrei Novac, Silviu Doinaş Popescu ş.a.) îl regăsim, şi de data aceasta, ca redactor de carte (deci garant lectorial şi axiologic) al unei plachete de debut postmortem(ă): „Sărbătorile poeziei”, semnată, iată, sub semnul posterităţii, de Florica Dumitru-Feroiu – poetă pe care eu însumi am propus-o în „Gorjeanul”, şi în care am investit încredere şi speranţă a confirmării imediate. Dar, vai, n-a fost să fie: blestemul „labisian”, care apasă asupra literaturii române neverosibil, a ucis-o, şi pe ea avant la date. Ce imens păcat. Căci se anunţase ca un nume autentic pe firmamentul liricii feminine gorjene şi „columniste”. Ce imens şi melancolic… regret! Florica Dumitru-Feroiu, prin autocunoaştere şi educaţie, prin extinderea pe orizontală (verticalizările urmau să survină firesc, ca în orice biografie sacrificială), ar fi devenit una din vocile totale ale transmodernismului autohtone. Să vedem ce ne grăieşte textul însuşi: „Dau totul astăzi poeziei / şi o plătesc într-un surâs. / Mă simt în palma ei divină, / Un biet şi ne-nsemnat supus.” (Sărbătoarea poeziei). „Sunt ca un crin ce vrea s-alunge vara, / Plătind tribut cu propriul Destin”. („Amintiri dintr-o iarnă a sufletului”). Sau din acelaşi poem: „Mă minunez de-atâta frumuseţe / Topită ca o cupă de Mister”. Într-adevăr, Florica Dumitru-Feroiu este de o prospeţime anticipatoare, de virtuale valori încorporate textual, certitudini abia învlăstărite. (Va urma)
Ion Popescu-Brădiceni

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL