Cu Radu Ciobanu sunt prieten de multă vreme. Cu soţia lui, e prietenă soţia mea, Gabriela I.Popescu. Ştiam că tatăl ei este unul din întemeietorii columnismului în Gorj, fiind vorba desigur de Sergiu Cosciud, poetul, romancierul, dramaturgul, nuvelistul.
Dar habar n-aveam că tatăl lui Radu Ciobanu, Iunian T.Ciobanu, a fost un harnic poet, un prozator laborios, scriitor deci în toată puterea cuvântului.
Fiind eu elev la Liceul „Tudor Vladimirescu”, l-am avut profesor de geografie. Şi ce profesor! Din galeria de aur, alături, de pildă, de Ştefan Petrescu, de Titu Rădoi, de Nicolae Ghinoiu, de Emil Isac ş.a. Era o somitate în materie, uluindu-ne prin talentul său de desenator, cu crete colorate, a tot felul de hărţi, din memoria-i fabuloasă, pe tablă. Acum, oarecum, „bătrân”, înţeleg că memoria sa era doar rezultatul unui temeinic şi cotidian efort hermeneutic şi metodologic. Îl îndrăgisem şi, precum un alt mare profesor, Cornel Alexandrescu, îmi aducea cărţi din propria-i bibliotecă, pe care le parcurgeam pe nerăsuflate. Mă aflam la vârsta când absorbeam tot, din orice lectură, ca un burete mereu uscat.
Însă, repet, neieşit din uriaşa surpriză, că nici măcar nu bănuiam că exigentul, cerebralul, calculatul meu profesor de geografie era poet. Şi ce poet, mă dumiresc, vai, atât de târziu, la an 2016, din aceeaşi spiţă cu Iulian Paveloiu, pe care tot eu l-am… debutat în Gorjul cultural-literar-istoric de după 1990, dimpreună cu Dumitru Bunoiu.
Prin urmare, la solicitarea-mi expresă, Radu Ciobanu mi-a împrumutat cărţile de poezie pregătite de Iunian T.Ciobanu, pentru tipar la o aşa-zisă editură „Aurora Mehedinţi” în 1981 sub titlul/ genericul „Eu cânt frumosul” (în două volume) şi sub un altul, simplu, de „Poezii” şi acesta fiind alcătuit după model rebrenian, din două secţiuni: I. Poezia naturii; II. Poezia iubirii. Sunt, presupun, cel dintâi exeget căruia-i destinul i-a hărăzit să se aplece, cu dragoste şi aplicaţia de specialitate, asupra celor câteva sute de compoziţii liricoidale, de consecventă simbologie şi tipologie literară.
Şi fiindcă Iunian T.Ciobanu a fost un pionier al poeziei columniste, iată-mă-s şi pe mine în postura de pionier al promovării operei sale liricoepice postume, fericitul explorator al unor texte aurorale, rămase în manuscris din cauza cumplitei cenzuri stalinisto-dejisto-ceauşiste.
POETUL Iunian T.Ciobanu trebuie a fi repus la locul său, recuperat axiologic obligatoriu, căci demersul e perfect posibil şi motivat. Desigur, tributar simbolismului, parnasianismului, modernismului de provenienţă romantică, a practicat cu o plăcere discursivă pastelul, madrigalul, mărţişorul, în genere descrierea după natură. A recurs la naraţiunea în versuri, ieşindu-i o poezie pentru copii oricând editabilă („Iureş într-o zi de vară”). Căzând într-un manierism, azi defazat, graţie acestei atitudini constante, poetul, monocord, îngână mereu „un cânt/ monoton, în suflet strecurat” sau reînvaţă a doini, prizonier al dicţiunii de tip Vasile Alecsandri (Pastel). Ca unul care şi-a însuşit ştiinţa ritmurilor, poetul le cultivă cu o voluptate a „diegezei epopeice” („Dimineaţa-n crâng”), cu versuri în falduri largi, învăluitoare, cu umor bucolic şi picaresc ori dimpotrivă cu avânt cosmic („Aspect marin”).
Poetul din cea mai veche generaţie columnistă se pierde în vreun afund de codru unde „o băciţă şi o copilă adormiseră-mpreună,/ Îmbrăcate în cojoace, trase până pe sprâncene,/ pe un pat făcut din cetini, chiar alăturea de turmă/ şi visau că mâni vrăjite se lăsau plăcut pe gene.” Şi unde răsare şi zâna cea bună dintre trestii: „Îmbrăcată-n haină albă, s-a ivit o zână bună,/ Flori de-argint încununase chipu-mpodobit cu plete;/ Era-n zori de dimineaţa. Prinsă parcă-n vrăji de lună./ Se făcea că zâna zboară, se pleca pe îndelete,/ Mângâind uşor cu voalu-i străjile pe păr şi frunte.” (Mâini vrăjite)
Îndrăgostit de fel de fel de animale şi păsări, de faună şi floră, de natură şi fenomenele-i caracteristice, Iunian T.Ciobanu sfârşeşte în pastoral-bucolic, clasicizând neclintit din poziţia-i de homo culturalis, dar „sub cer de basm, cu stele presărat”, evazionist din când în când în regimul fabulos-fantastic (Vis de primăvară).
La intersecţia dintre poveste şi legendă urbană, naşterea unei viorele, bătrânul bondar cobzar venit s-o laude ţin de acest ireal alternativ personificat, descins din Aristotel şi Platon, din Horaţiu şi Vergiliu în aceeaşi atent supravegheată paradigmă lirico-epică. În acest sens, „Vis de primăvară” e o poemă onirică reuşită: „Floarea-a fost astfel purtată,/ Ca pe-o aripă de vis,/ Prin poveste minunată,/ Pân’ ce ochii şi-a deschis.”
De altfel, formula ut pictura poesis este soră geamănă cu ut musica poesis în scriitura lui Iunian T.Ciobanu. Ploaia „cadenţat cântă pe casă”, fusul „zice un cânt drag” (Între vaduri); „glas de caval răsună-n cale”, copiii horesc, valea răsună, „glas de cobzar/ răsună-n noapte/ un dor hoinar/ doineşte-n şoapte” (Valea răsună).
Furat de melancolia peisajelor sublunare ori entuziasmat de priveliştea însorită poetul, eleat, are, ca şi Heraclit, sentimentul curgerii ireversibile a timpului. Meditaţia, oarecum umbrită de conştiinţa scurgerii strop cu strop a timpului – se reculege atunci când „greieri cântă la vioară/ închegând concert pe mal.” iar „sub cupola argintată/ se lasă tăcerea grea” când greierii tac.
În poeziile de-o asemenea celebrare a elementelor naturii, iată, nedezminţindu-ne aşteptările din orizontul relectural, fagii doinesc, miroase-a crin, apele cântă, iar „astrul grăbeşte, e pelerin” (Adie vântul) sedus şi el de simfonia elementelor diamantine, smaraldice, euforice, vibratile, policrome etc. O stare poetică neîntreruptă i-a guvernat profesorului meu de geografie întreaga viaţă. Din cele patru culegeri (câte mi-a împrumutat Radu Ciobanu) s-ar putea încropi o carte de-sine-stătătoare.
Compuse probabil între Clujul anului 1936 şi Târgu-Jiul lui 1978, poeziile erotice sunt posteminesciene, au coloratură net simbolistă (ca la Sina Dănciulescu ori Traian Demetrescu). Câte-o „Scrisoare pentru tine, Lia” se întinde pe vreo trei pagini şi datează din 1936 (Cluj) şi are ca punct de decolare în eterul Poeziei „povestea unei frunze îngălbenite” bacovian pe post de sol al iubirii însărcinat să-i dea răvaşul ce iubita-i va fi scris: „Sărmana biată frunză/…/ A stat de geam lipită/ aproape până-n zori/ şi n-a putut să-ţi spună/ secretul/ ce i se-ncredinţase./…/ De frig şi de durere,/ s-a strâns spasmodic,/ s-a rupt în două/ şi astfel s-a sfârşit,/ ca ea ducând/ o taină,/ pe care n-ai s-o ştii/ nicicând”.
În vreo altă „bucată” reveriantă, „Ochii, – cu reflex de mare/ licăresc ca două stele/ şi-oglindesc Întinsa Mare” (Vrea să-ţi spun o taină, Lună!). Ori în vreo alta onirică „tăcerea picură seara/…/ şi licuricii joacă-n aer”. Neputându-şi înfrâna ispita ludică, poetul se lasă furat de orice „gând ştrengar” ce i se furişează în suflet prin ferestrele „cu storuri negre peste geamuri” (A fost un vis).
Poetul când nu e „muzician” pare să haşureze mereu în vreo „oglindă fermecată” vreo „corolă de lumină” ori chiar „umbra nopţii” care i-au comunicat, în vis, (iar el a tresărit) „când petale de sulfină/ sărutau un fir de mărgărit”. (Umbra nopţii, Craiova, 1974). Răzgândindu-se însă, iute, iar îşi asumă, ca avatar al „bătrânului rapsod”, riscul să-i fie vorba „sunet de vioară/ pe care-alunecă duios arcuşul/…/ târziu în seară/ când Luna ţese vise-n tot oraşul” (Jerbă de lumină).
Mătasea textului urzit de frenetica/ năzdrăvana/ reflexiva fire a poetului columnist (întemeietor de marcă al Şcolii de Literatură de la Târgu-Jiu) e trans(a)parentă, coboară din folclorul literar, dintr-un romantism generalizat ca trăire perpetuă într-un „vis de dor”, ascensional: „şi gândul dor/ porneşte-n zbor,/ se-nalţă-n sus,/ se lasă dus/ de-o flacără nestinsă,/ în sufletu-mi aprinsă;/ grăbeşte şi ajunge,/ pereţii îi străpunge,/ se-apropie de tine,/ se crede-n paradis,/…/ cu diamantele din vis” (Un vis de dor).
Printre legendele onorabile, care şi-ar găsi locul în postumul volum de debut semnat, în eternitate, de Iunian T.Ciobanu, eu aşez, cuminte, emoţionat de-aşa revelaţie, „Voinicul şi castelana”: o dramă/ o tragedie a doi frumoşi îndrăgostiţi. Ori mă las în voia altui vers cu o ciocârlie măiastră care „înfiripa un cânt ca pentru zei” ori în voia unei metafore metonimice cu sufletul-altar „bătrân şi părăsit,/ în care s-a deschis un mugur”: iubirea (S-a deschis un mugur, Aurora, 1974) cea nemuritoare „îmbujorată de vântul de pe luncă”, şi căreia poetul i-a căutat surâsul „în infinitul hău,/ lângă luceafăr şi stele călătoare” dar l-a găsit întrupat în vreo Sandă „soră bună cu-o Ileană Cosânzeană” (Vis).
Când abordează romanţa, cantabilitatea strofelor e salvată liric de o prozodie împrospătată a unui pârâu de munte răsărind vioi din prag de piatră în alt pripor de stâncă: „Poate numai vântul îmi va prinde gândul/ şi mi-l va purta/ până-n uşa ta” (Cine poate şti?). Apoi încă o legendă – cea a Muntelui Păpuşa – mă convinge că, într-adevăr, s-ar putea încropi de-un volum negreşit cu asemenea compuneri sedate de paradisuri montane, proiectate în visuri cosmogonice (Păpuşa, Doar fulg de nea?), sau febril căutătoare „printre icoane/ într-un lăcaş, sub semn creştin,/ înzăbrelit cu vechi obloane/ deschise doar la vreun festin” a celei frumoase (fără corp? doar fulg de nea? şi care poate fi văzută cu adevărat?).
Ah, şi când era să-mi închei modesta prezentare, o altă romanţă, de o stranie vizualitudine/ şi de o melodicitate de o insuportabilă ontologie, mă obligă să nu pun codeiul jos. E vorba despre frageda-filmica „Firişor”: „Firişor de busuioc/ poate îmi aduci noroc,/ firişor!/ Firişor de busuioc/ mi-ai ghicit aseară-n cort,/ despre dorul ce îl port,/ că cea dragă m-a uitat,/ de mine s-a-ndepărtat./ Firişor de busuioc/ poate îmi aduci noroc,/ firişor./ Firişor de busuioc/ du-te spune-i că o rog,/ să vină aici la Jii,/ în zile trandafirii,/ să mă uit în ochii ei/ sub coroana unui tei./ Firişor de busuioc/ poate îmi aduci noroc,/ firişor!/ Firişor de busuioc/ du-te s-o aduci de loc, / să-i ascult pe înserat/ glasu-i dulce, tremurat,/ zâmbetul să i-l privesc,/ să-i spun cât o preţuiesc./ Poate îmi aduci noroc,/ firişor de busuioc,/ firişor!” (Târgu-Jiu, 1975).
Aceeaşi enigmatică Sandă revine ca muză idiolectală şi poetul-visător iremediabil – iar vreo arteziană a subconştientului face să ţâşnească sub formă inedită încă o poemă notabilă, şarmantă, cuceritoare-izbăvitoare: „Dintr-o materie stelară,/ Covor cu firul aurit,/ voi ţese în această seară/ pe fond desprins din infinit.// Te-aştept mereu seară de seară;/ te rog să faci doar primul pas;/ mi-oi face mâna caldă seară;/ te voi primi pe voal de-atlaz” (Cobori odată).
Din poema „Când de vis” pot fi reţinute primele două strofe: „Noaptea ca întotdeauna,/ am întârziat sub stele/ şi am tăinuit cu Luna/ despre gândurile mele./// Stelele, împrăştiate,/ încercau să fie treze/ – unele clipind mirate -/ taina să mi-o descifreze.” De reţinut dubletul a tăinui (cu sensul de a sta de vorbă în secret) şi taină (ca adevăr ascuns).
„Legenda unei stele” ar putea fi încă o piesă pentru posibila aventură editorială „cu structură crudă”, alături de altele „încă nebuloase” precum: „Naiada”, „Un bard şi-o castelană” pe care le tipăresc integral şi în premieră absolută în finalul acestei extinse „recenzii” (vezi paginile 146-147; pag.148, pp.156-157).
Ion Popescu-Brădiceni
Legenda unei stele
S-a ivit în noapte, – printre nori albaştri,
Încărcaţi de vrajă, – o steluţă rară;
Nimb de strălucire a cuprins toţi aştrii.
… Dintr-o zare-n alta, cer aprins de pară
Aura toţi munţii, pletoşi ca sihaştrii
… Coborât-a steaua pe un colţ de piatră;
A prins chip de zână şi-a suflat agale
Nori să risipească. – Jos, de lângă şatră
Dinspre soare-apune, sunet de cavale
Aducea un cântec din străbună vatră.
Lunecând pe boltă, păreau curioase
Stele-ndepărtare, cu structură crudă;
Unele din ele, încă nebuloase,
O-nsoţeau pe drumuri, luminând cu trudă
Mersul zânei noastre, mândră-ntre frumoase.
… Erodat de vreme, un pisc alb, – de munte, –
A-mbiat-o-n noapte, leagăn să-i devină.
Steaua, de-acum zână, – i-a spus trei cuvinte:
– Râzând, poate-n glumă, – : „Piscuri sunt destule.”
Era mândră zâna şi-a mers înainte.
Noaptea se scursese cam pe nesimţite.
Vântul aţipise către dimineaţă.
Nimbul cu lumină, iată-l că trimite,
– Din tării albastre, – scânteiri de viaţă,
Argintind pe munte tăuri liniştite.
Steaua cea vrăjită, transformată-n zână,
Rămasă pe plaiuri, colindă pe luncă,
Urcă noaptea iarăşi către munţi în pripă.
… De-ar vrea să-nnopteze lângă pisc pe stâncă
Ar fi liniştită măcar doar o clipă.
Tg. Jiu 1977
Naiada.
Legendă
Steluţe mici, ce-şi fluturau mantia de argint
Au apărut sfioase pe bolta infinită
Naiada, – făptură de legendă, – din labirint
De ape şi-a părăsit castelul liniştită.
Sosită la lumină, l-a implorat pe Zeus,
– Rupându-i vraja rece, – să-i dea în schimb căldură,
Un pic să-i dea din focul furat de Prometeus,
– Un sacru foc de viaţă, cu dragoste şi ură.
Lumină orbitoare s-a-mbujorat în zare
Ecranul lumii vaste. Încununat de laur,
– Tronând prin nori albaştri, – a răsărit pe mare.
Un zeu cu faţa-aprinsă. Privind spre fiecare,
Naiadei, chip de fată i-a hăzărit pe lume.
…De-atunci, apare mândră, ca zână muritoare,
Într-un chenar spre seară, făptură cu un nume.
Tg. Jiu 1977
Un bard şi-o castelană
Legendă
Un bard, prin lume tot umblând,
A întâlnit spre seară-o fată,
– Într-o cetate crenelată, –
Cu ochii galeşi surâzând.
Lângă castel, bătrânul bard,
Cu-a lui chitară fermecată,
Un cânt a-nfiripat îndată
Şi a simţit cum ochii-i ard.
De după geamuri, asculta
Frumoasa-n casă zăvorâtă
Şi nu credea că e-ndrăgită
De cel ce-n versuri o cânta.
Şi trubaduru-a tot cântat,
Purtând-o pe-un covor albastru,
Spre cerul ca de albastru,
Cu stele multe presărat.
I-a dat din cer un comitat
Şi-ntr-o caleaşcă aurită,
– Din Ursa-mare construită,-
O vreme bună-au colindat.
În zbor, pe păr i-a aşezat
Din diamante-o coroniţă,
Pe frunte-o vie luminiţă
Că-ntregul cer s-a luminat.
Priveau din slăvi peste Pământ
Doi ochi, – steluţe-aprinse-n noapte,-
Le fredona bardul în şoapte
Un cântec, ca un jurământ.
Rapsodul braţul i-a întins,
Dar castelanei i-a fost teamă:
– Era, de fapt, din altă tagmă,-
Sfioasă, braţul i-a respins.
Tg. Jiu 1978
