Cultura

Teme şi motive lirice în poezia lui Dumitru Dănău

 | 09 iunie 2017, 00:00 | 0 comentarii | 

Dumitru Dănău, un intelectual de marcă al Gorjului, specialist în germanistică, îşi îmbogăţeşte bibliografia cu încă o carte de poeme cu titlul „Iarbă şi ploi”, Măiastra, Târgu-Jiu, 2017.
Aruncând o sumară privire asupra cărţilor sale apărute, douăzeci în total, constatăm o diversitate de preocupări: cărţi de beletristică (proză, poezie, traduceri în şi din limba germană), jurnale, scrieri cu caracter documentar, istoric, monografic, etnografic şi patronomic, lucrări despre opera geniului gorjean, hobiţean, Constantin Brâncuşi.
Parcurgând da capo al fine ultimul său volum de poeme, „Iarbă şi ploi”, am constatat că Dumitru Dănău face casă bună cu „o domniţă gingaşă, nevârstnică şi frumoasă” (M. Cervantes), poezia, pe care ştie, cu talent, „s-o îmbogăţească, s-o gătească şi s-o împodobească”.
Structurat într-o simetrie compoziţională, autorul este semnatarul unei poezii „Poţi să rişti?” (În loc de prefaţă), conştient că orice carte, la apariţie, este supusă unor judecăţi de valoare ale criticilor: „Vrei să scrii? Accepţi să rişti,/Când în juru-ţi vor o pâine/„Doctori”, cenzori şi „stilişti”, „Cerberi”, „crocodili” sunt gata/Să te ronţăie, s-arate/Că îşi merită răsplata”.
Postfaţa, semnată tot de autor, este alcătuită din două părţi. Prima apare sub forma unui catihis (întrebări şi răspunsuri) de genul: „Pentru ce scrii?”. „Ca să nu mor, precum un vierme, un gândac…”. „La ce îţi sunt de folos scrierile tale?”. „La aţâţat focul din fiinţa vieţii”.
Cea de-a doua parte a postfeţei conţine un microeseu de sorginte filosofică despre timp, spaţiu şi libertate şi cum omul, dotat cu abilităţile necesare, trebuie să le gospodărească.
Dumitru Dănău este un neomodernist şi cultivă un lirism confesiv prin care îşi exprimă trăirile sufleteşti cu intensitate la cote înalte, un lirism reflexiv şi, pe alocuri, sugestiv şi descriptiv. Deşi foloseşte şi versul tradiţional, supus rigorilor prozodice, predomină tehnici moderne prin care gruparea de versuri variază după număr (strofe inegale), la fel tehnica aranjării în spaţiu (a versurilor). Cultivă şi o poezie neprozodică, toate regulile de rimă, măsură şi ritm sunt aplicate după voie (versul liber). Unele poezii nu au o organizare strofică, versurile din acestea se înlănţuie de la început până în final, după concepţia şi mesajul transmis de poet. Cultivă şi versul alb. Unele poezii ţin de arta sa poetică: „Despre cuvinte”, „Nu mă căutaţi”, „Ideile”, „Poetului, mai dincolo de Jiu”. Ideile, „scântei vii ale minţii”, „îmi bat în poartă/cerând cuvinte potrivite;/sunt grele – spun – de întrebări/ca ploile peste morminte,/dar n-am putere să răspund/şi-mbrăcăminte să le dau,/căci au în ele prea mult gând,/iar eu sunt prea sărac în vrau”. Cu alte cuvinte, „Fii atent la gândurile tale,/Pentru că ele vor fi cuvinte” (Talmud).
În concepţia poetului, cuvintele sunt „vocea inimii”, iar Poezia „e oglinda sufletului”; „sub soare de smalţ…/aceasta-i Poezia;/şi Cânt, şi zbor, şi vis – transcendere în Mit!” Cuvintele scrise cu majuscule sunt purtătoare de simboluri.
Timpul, natura, iubirea, transcenderea în mit şi meditaţia sunt stâlpii de susţinere a acestor poeme. Trecerea ireversibilă a timpului devine o obsesie în poezia lui Dumitru Dănău, aflat în amurgul vieţii sale. „Ehei! fugaces… labuntur anni!” (lat. „Vai! ce repede zboară anii!” – esclamă Horaţiu în „Odele” sale). Se întrevede, în poemele sale, o uşoară nuanţă de melancolie, de regret, pentru scurgerea grăbită a timpului: „Doamne, cât de clipă-i viaţa,/iar noi, viermi de-o secundă”, „N-am gândit vreodată/că mă-niern grăbit/n-am crezut, dar iată/am ajuns să cred/nu poţi fi un secol/otavă şi ied”.
Prin urmare, anii ne aduc bătrâneţea. Ajuns în iarna vieţii, la anii înţelepciunii, timpul, mare meşter, se aşază pe faţa-i şi pe podoaba capilară: „Nu credeam vreodată că mă-niern uşor,/că-n păr înfloresc/Dalbe flori de măr…”. „Acum, la chindie, sunt un înţelept,/Flori de măr albastru/voi avea pe piept”. A intrat în tradiţia poeţilor asemănarea vârstelor omului cu anotimpurile. „Tinereţea, confirmă celebrul poet şi filosof, R. Tagore, se manifestă în viaţa noastră aşa cum primăvara se manifestă în natură”.
„Tempora labuntur” (lat. „Timpul se scurge – Ovidiu): „Timpul te-nseamnă/cu nemiloasele-i/securi”.
Dar şi pentru Dumitru Dănău, „o frunză de toamnă”, „Timpul e zeu blând” (Sofocle), aduce răbdare, uitare şi alinare: „Între bătăile ceasului şi ale inimii,/timpul trece alinându-mi răbdarea cu tăcere”/; „Galopul timpului/se măsoară în răbdarea de a/număra firele de nisip/dintr-o clepsidră”.
Şi pentru că „Fugit irreparabile tempus” (lat. „Timpul zboară fără reîntoarcere” – Vergiliu), acesta trebuie întrebuinţat cu folos: „Să vezi cum fuge Timpul/Şi nu-l poţi întoarce/în niciun chip…”; „Nu lăsa clipa/bate aripa/orei ce fuge,/; „Fă din oră/vâslă, proră/Aripă-n văzduh,/zbor în auroră”. „Timpul se scurge, amice,/după tine ce-o să rămână?”
Natura apare în dublă ipostază: o natură terestră, edenică şi una, cosmică, aceasta devine o stare de suflet: „Mi-e sete/de-o linişte verde şi crudă/născută din iarbă; din arbori, din flori/liman dorit -/pădure în muguri, câmpia-nstelată cu fluturi/cerul deasupra-mi/boltească – şi înalt nesfârşitul adânc,/mir pentru gânduri şi vrajbă şi suflet lovit/şi astfel -, de toate să uit, de mine să uit…”.
Volumul conţine câteva pasteluri supuse regulilor prozodice, cu o organizare strofică în catrene (vers tradiţional): „Peisaj pe Jaleş”, „Cântec de octombrie”, „Ca un octombrie”, „Ninge cu îngeri”, „Toată grădina e un sinaxar…”: „vii sorcove de soare şi parfum/aceste fiinţe tandre: vişin, măr şi prun/în care smerită, orişice petală/de var în floare e-o vestală/toată grădina e un sinaxar/de lebede şi îngeri, un tropar/de slavă, plin de Duhul Sfânt/din Ceruri, de pe Ape şi Pământ”. Cităm în întregime pastelul: „Rotundul zilei…”: „petale, iubire,/ – cireşi, lumină -/întreaga Natură/e o Regină -/palatul sunt Cerul/Soarele, merii,/verdele crud/în miezul verii/şi peste câte-s/de jur-împrjur -/Rotundul zilei:/Absolutul pur…”.
Primăvara, toamna şi iarna sunt anotimpurile preferate: „Nu mă căutaţi în fotografii,/ci în cuvintele anotimpurilor”.
Poezii cu tematică erotică: „Nu mă uita”, „Balsam divin iubirea mea”, „Aceste toate plus măsura”, „Fiinţă, înfiinţează-te!”: „Balsam divin iubirea mea”/Când cerul inimii, sub stele,/E-o galaxie în furtună/Pe-un ocean cu „apă – grea”.
Dumitru Dănău schiţează un portret al fiinţei iubite în „Nu mă uita”: „Ochii tăi care nu iartă erorile/nici măcar pe aceea de a uita…/gura ta gata să te ierte doar/printr-o condamnare la tăcere…/părul tău – Dunăre albastră/sub o pădure de catarge…”. Construită prin paralelism sintactic, poate fi asemuită cu poezia „Creion” de Tudor Arghezi. „Acestea toate plus măsura” reprezintă o odă personală dedicată femeii: „Orice femeie e-o zeiţă,/Ulcică smălţuită fin,/E miere altoită-n viţă/De Odobeşti la un festin…/Orice femeie e frumoasă,/Orice femeie e zeiţă -/Cireaşă arzândă şi zemoasă/Sau duh din lacrimă de viţă”. Poezia de meditaţie cuprinde un ciclu de treisprezece poezii din „Respiraţia focului” şi poezia „Pe când nu exista nici «Raiul», nici «Săpânţa»: „La începutul Lumii/A fost Oul (Sămânţa) -/Divină-ntruchipare -/Pe când nu existau/Nici raiul nici Săpânţa -”.
Făcând o retrospectivă asupra cărţilor sale, vom constata că Dumitru Dănău este un pasionat cercetător al mitologiei. Şi-n acest volum cultivă mituri cosmogonice („Pe când nu exista nici «Raiul», nici «Săpânţa», „Respiraţia focului”), teogonice (Zeus, Zeul Pan, Iov, îngerii), mituri care simbolizează aspiraţii omeneşti (eroi civilizatori: Perseus, Prometeu, Orfeu), alte mituri: Andromeda, Danaiada, Grădinile Semiramidei.
Motive lirice: „iarba”, „ploaia”, „focul”, „Cerul”, „lumina”, „Jaleşul”, „iedul”, „mielul”, „aripa”, „crinul”, „îngerii”.
Iarba (vegetaţia) este simbolul unităţii fundamentale a vieţii, al caracterului ciclic al oricărei existenţe: naştere, maturitate, moarte, transformare. În Grecia antică, aproape toate divinităţile feminine apără vegetaţia. Zeul Pan simbolizează forţa vitală care însufleţeşte totul în natură.
Ploaia, fiică a norilor, „lacrima Domnului”, are o dublă semnificaţie: spirituală (simbolul influenţei cereşti) şi materială (elementul fecundator de pe urma căruia pământul devine fertil). Autorul se consideră „simplu sunet din primăvara ierbii/şi din stropul de ploaie, ca lacrima”. „Cred în ploi/În iarbă cred”/„Din zori” şi până-n noapte/Ploi şi iarbă fără moarte”; „Iarba-i încă de smarald ca-n basme”.
Focul, simbol divin (Prometeu), este purificator şi regenerator. Corespunde culorii roşii. Simbolizează pasiunile, spiritul:
„Mai pune, Stăpâne,/Din voinţa Ta/Focul viu dă viaţă/În viaţa mea!”.
„Dragostea e focul/Din atomi, tu eşti/Împlinirea în fire/doar dacă iubeşti”.
Cerul, o hierofanie inepuizabilă: nori, furtuni, fulgere, trăsnete, meteori, curcubeul, este un simbol complex al ordinii sacre din univers.
În poezia „Cerul de sus, cerul din ape, cerul din mine” sunt prezente toate simbolurile cerului. „Cerul de sus” (soare, lună, stele) este un simbol al transcendenţei, al sacralităţii: „Cerul vărsând peste lucruri/lacrimi de crom şi argint”. „Cerul din ape” („joc secund”) – apa capătă atributele oglinzii în care apare „cerul jefuit de stele” (L. Blaga).
„Cerul din mine” ne duce cu gândul la afirmaţia lui Democrit, reprezentant al materialismului, în antichitate: „Omul – o lume în mic”, altfel spus „Omul – un mic univers”. În acelaşi timp, „Cerul din mine” este şi un simbol al conştiinţei, al spiritului: „Cerul din mine dintre toate,/E mai ascuns că-i cu păcate…?”.
Lumina urmează întunericului, atât în ordinea manifestării cosmice, cât şi în aceea a iluminării interioare („Rig – Vedá). Dacă întunericul este simbolul răului, al morţii, lumina simbolizează viaţa: „Şi o lumină vie văd în mine,/mă privea – de sus – Lumina”. Este vorba de Lumina divină: „- Mai pune, Stăpâne,/Foc în fiinţa mea,/Să aibă lumină/Din Lumina Ta!”; „Lumina din lucruri,/Adâncul din tine/Ce minunată odisee/Spre esenţe divine”.
„Scrum în spuza Luminii/în căutarea ideilor arse”.
„Jaleşul”, leagănul copilăriei autorului are, de asemenea, o dublă semnificaţie: una materială (spălatul rufelor, adăpatul animalelor, udatul grădinilor, materiale de construcţie: pietriş, nisip) şi una spirituală (izvor de inspiraţie, tezaur folcloric): „Mă las sedus de-această întâmplare,/Aici, pe Jaleş, unde totul nu-i/Decât lumină vie de la stele/Şi-un galben metafizic de gutui”. Mielul reprezintă, de la evrei la creştini, apoi la musulmani, animalul de sacrificiu, folosit cu toate prilejurile şi mai ales la Sfintele Paşti (Mielul pascal). Văzându-l pe Hristos, Ioan Botezătorul a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, cel ce a ridicat păcatul lumii” (Ioan, I, 29): „Adânc în gnoza lumii/Îl văzum tot pe El,/Cel prea ştiut Luminii/şi Tatăl unui Miel”.
De reţinut poezia „Pajişte cu miei de aur”.
Iedul, ca simbol, se asociază cu sprinteneala, vioiciunea şi rapiditatea în mişcări. Orficii compară sufletul iniţiat cu un ied căzut în lapte: „Pe imaşul blând al zilei/Şi de iezi cerul de-amiază/Iese gându-mi ca să pască/Iarba vieţii dintr-o oază -/Iezii pasc şi iarba creşte”.
Aripa este simbolul avântului, al zborului, descătuşarea de robia terestră: „Aripă-n văzduh,/Zbor în auroră,/Lumină, Duh!”.
Îngerii, simboluri ale unor stări spirituale, sunt înaripaţi: „Mi-a dat Domnul/O aripă albastră/De Înger…”, „Aripi în sferă/Zbor de aur/La Demiurg”. A avea aripi înseamnă a părăsi lumea pământeană.
Crinul este corespunzător albului, este simbolul purităţii, al inocenţei. În tradiţia biblică, crinul este simbolul fiinţei iubite: „Cum este crinul între spini, aşa e draga mea între fete” („Cântarea cântărilor”). Simbolizează uitarea de sine: „Tăceţi,/să nu treziţi din visare/albul de crin catifelat/în el atâta uitare/că stelele au îngheţat…”. „Parcă şi sufletul e căutat de crini/într-o halucinantă primenire”.
Dumitru Dănău este şi un poet al culorilor. Albastrul este culoarea preferată, devenind motiv liric. Albastrul şi albul, cele mai pure şi transparente, sunt culori ale Sfintei Fecioare. Albastrul sacralizat este culoarea cerului, azurul: „Doamne, cât albastru ai cheltuit, ca să nu te pot vedea” (Elytis). „Albastrul – un poem solar rămâne/Bolta mea senină pentru mine”. Este simbolul infinitului în care realul se transformă în imaginar.
În poezia „De gardă sub un Cer de mai”, întâlnim trei sintagme cu această culoare: „albastre năluciri”, „îngeri albaştri”, „albastre erezii”.
„Un genuin albastru/zambile şi zefir,/iar între ele focul/iubirii ca un mir”.
,,Albul – susţine Mircea Eliade – este culoarea primei faze a luptei împotriva morţii”.
Galbenul, cea mai caldă culoare, este culoarea zeilor, a veşniciei, aşa cum aurul este metalul nemuririi: „În galbenul ce vine lin, spre mine,/E un lan de floarea – soarelui cu zâne”; „Un galben metafizic de gutui/Îmi luminează clipa, azi, cu sârg”.
Roşul, culoarea focului şi a sângelui, este simbolul fundamental al vitalităţii, al înflăcărării: „De roşu nu mi-e frică niciodată,/Este culoarea sângelui, curată/Ca şi soarele irizat în irisul,/în care îmi contemplu paradisul”.
Verdele este culoarea frunzelor, a ierbii, a vegetaţiei proaspete de primăvară. Este culoarea liniştitoare a renaşterii şi speranţei: „vedrele îmi dă senzaţia de libertate,/iar eu cred în ea şi merg spre mâine”; „Mi-e dor de-o linişte verde şi crudă/născută din iarbă, din arbori, din flori”. Autorul realizează o sinteză a semnificaţiei culorilor în poezia „Quintesenţe – Rogvaiv”. Se observă în poezia lui Dumitru Dănău unele influenţe nichitstănesciene, bineînţeles, fără a-i ştirbi originalitatea: „Nu credeam vreodată,/să mă-niern uşor”; „Foaie verde lacrimă,/ce mi-e dor, ce-i patimă”; „Frunză verde patimă,/dorul e şi lacrimă”; „şi-am zis verde,/şi-am zis soare,/lacrima e dor/ce doare”. Este vorba de reforma radicală în domeniul lexicului înfăptuită de Nichita Stănescu.
Aşa cum Nichita Stănescu a compus în cele trei registre semantice: fonetic, morfologic şi sintactic, uneori asociate, Dumitru Dănău ne oferă o poezie ce corespunde unui simbolism fonetic, „Fir şi firi”: „fir şi firi…/ieşit din fire,/sunt un fir/în infinire…/de mă-nfir/în mii de firi,/simt nefirea/înfirată în/finiri…/firele de iarbă-n/fire,/şi tu, fir de/foaie-n fir,/sunteți firi de nemurire: călăpăr şi calomfir…/că mi-e firea/ca un fir/de iarbă ori/calomfir/fire-aţi voi/de fire vii/fir de rouă/printre vii,/iar cu voi/şi firea mea -/fir albastru/dintr-o stea,/ori nefirea/în fir de fire/de liubov şi/izbăvire/ca să nu-mi/mai ies din fire -/sine die -/sine irrae…”. Diversitatea caracterială umană face obiectul poeziei „Nebănuitele”: „Omule,/iarbă culcată de vânt,/limbă de fier/travestită–n cuvânt;/viperă, monstru/şi zeu -/toate deodată/în aceeaşi amforă sfântă:/demiurg şi pigmeu”.
Să sperăm că, pentru octogenarul Dumitru Dănău, „linia vieţii” se va opri cât mai târziu, niciodată nu vom putea şti, la un „semafor albastru”, aşa cum îşi doreşte, şi ,,verde”, să-i deschidă calea spre „Cerul de Sus”: „Să ard ritualic/Cerul să mă ia/şi din fum albastru/să mă facă stea/Cenuşa să-mi fie/pe ape zburată/sufletul – o dogmă -/trecut la erată./Jaleşul la vale/gînduri de îngână/să-mi murmure lin/în limba română./Să ard ritualic/din os să rămână/zvonul că am fost/Ţărâna Română…”.
Până atunci, un atunci cât mai depărtat, Dumitru Dănău, fii, în continuare, „un surugiu al cuvintelor” (V. Voiculescu, „Destin”).
Constantin E. Ungureanu

Semnatura eletronica CertDigital
Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL