După destrămarea Imperiului Austro-Ungar, la sfârșitul anului 1918, când Puterile Centrale și-au recunoscut înfrângerea finală provocată de către cealaltă alianță militară (Antanta), transilvănenii, ca de altfel și sârbii, slovenii, croații, polonezii, ș,a,m,d,, din teritoriile ocupate până aci de stăpânirea habsburgică, și-au cerut drepturile la autodeterminare națională și unirea cu patriile-mamă. De aici, orice încercare a autorităților de la Viena și în cazul Transilvaniei a celor de la Budapesta, de a stopa fenomenul eliberării teritoriilor menționate va fi sortită eșecului, în ciuda oricăror promisiuni ademenitoare, de largă autonomie în interiorul granițelor defunctului imperiu. Iar în fruntea luptei pentru autodeterminare și unire a Transilvaniei cu țara-mamă s-a situat Partidul Național Român, care prin Declarația de independență, adoptată la jumătatea lunii octombrie 1918 și rostită în Parlamentul de la Budapesta de către Alex. Vaida Voevod se cerea hotărât “drepturi nestrămutate și inalienabile la deplina viață națională a românilor transilvăneni”. A fost, practic, momentul care a umplut paharul, întrucât la citirea acelei declarații s-a declanșat o adevărată isterie antiromânească din partea “aleșilor” unguri, dar pe de altă parte hotărârea fermă a românilor de a-și dobândi drepturile legitime de libertate și unitate națională, după multe suferințe de veacuri, pricinuite de odioasa stăpânire austro-ungară. Altfel, chiar la Budapesta a fost creat la 28 octombrie 1918, Consiliul Național Român Central, format în principal din reprezentanți ai Partidului Național Român și Partidului Social Democrat, considerat ca singurul organ politic capabil să coordoneze prin reprezentanții săi de frunte lupta de eliberare și pentru unire a românilor transilvăneni, bănățeni, crișeni, maramureșeni și “ungureni”. Iar pentru reușita întregului program național, politic și administrativ, s-a trecut la înființarea consiliilor locale sătești și comunale, fiind astfel înlăturate pe rând vechile administrații austro-ungare și înlocuirea lor cu reprezentanți ai consiliilor românești amintite. În acelasi timp, ca organ românesc reprezentativ, CNRC a trimis la 10 noiembrie 1918, guvernului de la Budapesta un memoriu-ultimatum, prin care s-a cerut cedarea puterii în Ardeal și “Țara Ungurească” și preluarea acesteia de către noile autorități românești, susținute și de către cele două biserici-ortodoxă și greco-catolică, de intelectuali, preoți, țărani, muncitori, liber-profesioniști, practic de întreaga populație românească din Transilvania, cu toții animați de același ideal de unitate națională. Numai că guvernul maghiar condus de Mihaly Karoly, voia cu tot dinadinsul să mențină prin varii mijloace integritatea Ungariei, amenințând și cu o intervenție militară pentru a bloca unirea Transilvaniei cu România. În același timp, fruntașii CNRC, în înțelepciunea lor au căutat totuși o soluție pașnică la deblocarea situației, conștienți că era nevoie, în primul rând, în perioada care urma, de o bună conviețuire între românii și maghiarii din Transilvania. Și în felul acesta au fost dispuși la unele negocieri între cele două părți și în urma cărora printr-o înțelegere comună să se stabilească viitorul acestui teritoriu românesc. Numai că tratativele care au avut loc la Arad (13-15 noiembrie 1918) au fost sortite eșecului datorită rigidității delegației ungare, ținând morțiș la ideea “integrității statului ungar”, în granițele căruia Transilvania ar fi urmat să “aibă o largă autonomie ”La care, evident, delegația CNRC nu a cedat, răspunzând că drumul Transilvaniei este spre independența deplină și unitate națională, rămânând și astăzi celebra replică a purtătorului de cuvânt român și anume: ”completa despărțire de Ungaria”. După cum, este bine să ne reamintim și de bravii noștri unioniști care alcătuiau delegația CNRC, adică: Vasile Goldiș, Ștefan Cicio Pop, Iuliu Maniu, Aurel Vlad, Enea Grapini, Ioan Flueraș și Iosif Jumanca. În continuare, avea să urmeze drumul spre Marea Unire și să fie lansat manifestul “Către popoarele lumii”, fiind expuse dorința și voința națiunii române, de independența și unitate națională deplină, afirmându-se că ”din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, este hotărâtă a pieri mai bine decât a suferi mai departe sclavia și neatârnarea”. În același timp, pe plan intern, opinia publică românească este înștiințată despre convocarea Adunării Naționale pentru data de 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, unde urma să se hotărască unirea românilor transilvăneni, bănățeni, crișeni și maramureșeni cu patria-mamă, România, totul în baza principiului legitim al autodeterminării. În componența înaltului forum s-au regăsit 1228 de delegate reprezentând toate clasele și categoriile sociale, iar pregătirea marelui eveniment s-a făcut minuțios pe întregul teritoriu transilvan. Și astfel, încă din zilele premergătoare Marii Adunări, se îndreptau spre Alba Iulia zeci de mii de oameni- vârstnici și tineri, femei și bărbați, țărani, muncitori, liber profesioniști, dascăli, preoți, ș.a.m.d., purtându-și cu mândrie patriotică steagurile tricolore, eșarfe și cocarde, deplasarea făcându-se adesea cu trenul, căruțele și chiar pe jos. Textul Rezoluției Unirii, redactat sub coordonarea lui Vasile Goldiș a fost supus dezbaterii în teritoriu, iar pentru ziua de 1 Decembrie 1918, conform programului stabilit, s-a organizat marea sărbătoare, orașul fiind împodobit cu tricolorul României în vreme ce mii de oameni, veniți din toate părțile Ardealului s-au adunat în piața orașului și pe Platoul Românilor, unde cântau “Deșteaptă-te române” și “Pe-al nostru steag e scris Unire”. În același timp, în biserici se oficiau slujbe religioase, reținând între altele predicile episcopului Ioan Pop care rostea în rugăciune că “…Cel ce a înviat din morți a înviat azi și neamul românesc”. Iar la cuvintele lui Timotei Popovici “Murim mai bine-n luptă”, mulțimea aclama în continuu, iar în semn de jurământ pentru libertate și unire se ridicau mâinile în sus, din onor și mulțumire. Adunarea delegaților s-a deschis în dimineața acelei sfinte zile, în sala Cazinoului militar, urmând a se dezbate și vota rezoluția Unirii Transilvaniei cu România și după cum mai spuneam, afară, pe Platoul lui Horia, cei peste 100.000 de români își manifestau bucuria de a fi prezenți la înfăptuirea Marii Uniri. În numele CNRC au cuvântat pe rând mari personalități, precum: Gheorghe Pop de Băsești-președintele Adunării, Ștefan Cicio Pop, Vasile Goldiș, Iuliu Maniu, Iosif Jumanca și altii, fiecare și toți laolaltă argumentând necesitatea actului unirii tuturor românilor și în același timp angajamentul de a duce lupta până la capăt, fiind expuse și alte priorități naționale privind democratizarea și modernizarea statului național unitar român. Nu a fost uitată nici problema minorităților conlocuitoare, militându-se pentru respectarea principiilor de deplină egalitate în drepturi și pentru o conviețuire într-o deplină înțelegere și pace socială. Mai exact, se spunea că “Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, întrunită prin aleșii lor indreptățiți la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie /1 decembrie 1918, decretează unirea tuturor românilor și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea proclama îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române a întregului Banat, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre”. După cum în Rezoluție mai erau cuprinse și alte puncte legate de reforma agrară, de libertatea presei, de asociere și exprimare, drepturi pentru muncitori și alte categorii sociale, etc. Au existat și unele neconcordanțe de gândire în actul de înfăpturie a unirii, surprinzând chiar Iuliu Maniu prin declarațiile sale, care nu vedea o unire imediată, ci în timp, a Transilvaniei cu Vechiul Regat, cerând o amânare de 10 ani, pe motivul că ar exista un nivel economic diferit de dezvoltare în favoarea Transilvaniei. Deci, era necesar o perioadă de timp ca și celelalte provincii românești să ajungă la aceleași rezultate și performanțe economice cu Transilvania, în tot acest timp Ardealul urma să aibă un guvern autonom. Ori, o astfel de poziție nu a putut să fie acceptată, existând chiar unele poziții și critici vehemente la adresa viitorului lider țărănist, cei mai vocali fiind tinerii delegați și ofițeri transilvăneni în frunte cu Petru Groza (cel care atrăsese, prin inteligența și poziția sa, simpatia regelui Ferdinand), determinând în cele din urmă renunțarea la ideea de unire condiționată exprimată de Maniu. Și astfel, prin “rezoluțiunea” prezentată prin Vasile Goldiș și adoptată într-o atmosferă de mare sărbătoare de către Adunarea Națională, hotărându-se înfăptuirea Marii Uniri și adusă apoi la cunoștința celor peste 100.000 de români, care așteptau cu sufletul la gură vestea cea mare, nu doar Transilvania, ci întreaga Românie se găsea într-o mare sărbătoare națională. Cu atât mai mult cu cât și în Bucovina de Nord, comitetul național de acolo, sub președinția lui Iancu Flondor proclamă unirea cu România, așa cum într-un mod grandios o făcuse Basarabia, la 27 martie al acelui an de referință-1918. La rândul lor și sașii, în adunarea de la Mediaș, au aderat la Marea Unire. Pentru că, în urma tratatelor de pace încheiate în Franța, între aliați și foștii lor dușmani (1919- 1920), în cazul României, prin semnarea Tratatului de la Trianon (iunie 1920), consființindu-se Marea Unire, iar regele Ferdinand devenea de drept suveranul tuturor românilor. Avea să fie încoronat la Alba Iulia, la 15 octombrie 1922, adică simbolic și în cetatea primului unificator al Țărilor Românești- marele domnitor și patriot Mihai Viteazul. În linii mari acesta a fost drumul unirii Transilvaniei și a celorlalte teritorii românești cu țara-mamă, presărat cu atât de multe dificultăți spre marele act al desăvârșirii statului național unitar român. Ele veneau, deopotrivă, din interiorul și exteriorul fruntariilor sale din motive de acum destul de bine cunoscute de neamul nostru românesc și, din păcate, încă mai stăruie gândul neîmpăcat și nemulțumirea celor care au pierdut teritorii, care de drept nu le-a aparținut vreodată, dar care prin grave nelegiuiri și puternice presiuni externe, au stăpânit și au exploatat cu sălbăticie atâta vreme pământuri străvechi românești. Acum, în preajma sărbătoririi Centenarului Marii Uniri, puterea de la Budapesta în frunte cu ultranaționalistul revizionist Victor Orban, au pus în mișcare o furibundă propagandă antiromânească, folosindu-se și de cozile lor de topor din România, cu precădere din Ardeal unde prin intermediul partidelor și organizațiilor etnico- maghiare se încearcă, prin orice căi și mijloace murdare, iredentist-secesioniste, să arunce în mod sistematic cu noroi în Centenarul Marii Uniri. O face în ultima vreme tot mai insistent și UDMR-ul, devenind practic vârful de lance otrăvită, prin elaborarea a tot felul de proiecte pentru autonomie teritorială pe criterii etnice, referindu-ne aici la așa-zisul “Ținut Secuiesc”, pentru care invocă statuarea drepturilor minorităților din Rezoluția Adunării Naționale de la Alba-Iulia și din actul final al Marii Uniri de la 1 decembrie 1918. Numai că se fac a uita că și atunci reprezentanții minorității maghiare s-au opus cu înverșunare, fiind împotriva unirii Transilvaniei cu România, chiar dacă Adunarea Națională votase drepturi egale, nediscriminatorii, pentru toți cetățenii din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Însă această hotărâre nu a însemnat și o autonomie pe criterii etnice, ceea ce va legifera mai târziu și Adunarea Constituantă de la București, singura autonomie se referea prin lege la libertatea confesională pentru toate religiile existente în statul român. Așadar, fără a nega și unele nemulțumiri în rândul românilor ardeleni și la care fac referiri unii istorici și oameni politici de la Budapesta, sau din ariile maghiare de susținere a secesionismului, în mod real nimeni din interiorul românimii intracarpatice nu s-a putut gândi vreodată la separarea Transilvaniei de România. Iar ceea ce a urmat în cadrul legislativ ulterior și după desființarea Consiliului Dirigent în aprilie 1920, autoritățile de la București au grăbit armonizarea legislației, inclusiv administrativă, din Ardeal cu cea din Vechiul Regat, eliminându-se orice zvonistică privind așa-zisul transilvănism românesc și bineînțeles diferendele dintre ardeleni și regățeni. În fine, la 14 Decembrie 1918, regele Ferdinand primește delegația fruntașilor unioniști ardeleni, reprezentanți din partea Marelui Sfat Transilvan, amintindu-i aici pe Vasile Goldiș, Alex. Vaida Voevod și pe episcopii Miron Cristea și Iuliu Hossu, înmânându-i-se suveranului actul Unirii hotărât în Adunarea Națională de la Alba Iulia. A urmat semnarea actului decretării Marii Uniri a tuturor ținuturilor românești de dincolo și dincoace de falnicii noștri munți Carpați și astfel românii erau din nou laolaltă, cu speranța împlinirii idealurilor lor de viață, de țară și neam, pentru o Românie întregită, mai bună. Și în ciuda vicisitudinilor noilor vremuri pe care generațiile noastre sunt nevoite a le trăi, adeseori cu stoicism, ar trebui să nu uităm totuși cuvintele pline de înțelepciune ale umanistului-patriot Emil Isac, care sublinia: ”Cu cât se vor strecura în mersul vremii veacurilor, cu atât va pătrunde în conștiința nației române înfăptuirea de la Alba Iulia și ca un moment a celei mai mari zile din viața ei, dar și ca izvor în veci nesecat de înțeleapta îndrumare pe calea desăvârșirii și astfel a fericirii și măririi sale”. În consecință, socotim că fiecare bun și creștin român trebuie să poarte în inima și-n suflet respectul, mândria și dragostea pentru glia strămoșească, omagiul și buna cinstire pentru înaintașii și eroii neamului, jertfiți în momentele cele mai dificile, de-a lungul multimilenarei istorii, pentru sfânta perenitate a poporului român. Ar fi și un îndemn și o chemare a tuturor românilor, oriunde s-ar afla, pentru o fericită unitate și dragoste de țară, în speranța că doar regăsirea drumului spre normalitate și buna înțelegere poate asigura prea mult încercatului nostru popor un viitor mai sigur și o viață mai bună.
LA MULȚI ANI, ROMÂNIA”!
Prof. Vasile Irod
