Parafrazându-l pe marele poet Lucian Blaga în ceea ce privește satul românesc, anume că “veșnicia s-a născut la sat”, zicere ce își avea acoperire prin argumentele de istorie, viața spiritual-morală și sentimentală, încercăm cumva a pune în evidență și ruralitatea din zilele noastre, cu atât mai mult cu cât transformările, pe banda timpului sunt esențiale. Din păcate, vorbim de un puternic recul, aproape consumându-ne speranțele în renașterea tradițiilor și valorilor cultural-spirituale ale satului românesc. Și putem spune multe despre viața la țară, despre gândirea și comportamentul oamenilor, despre obiceiuri și credința, ocupații, vetuire și conviețuire, dar mai ales despre greutăți și necazuri, fiind recunoscut faptul că țăranii reprezintă partea cea mai năpăstuită a populației României. Și nu de acum, ci dintotdeauna, atât ca timp și consum al forței de muncă depus, cât și al condițiilor de viață.
Și totuși, satul a fost și credem că va rămâne izvorul perenității și salvării neamului românesc, întrucât aici, dincolo de ceea ce înseamnă așezări, case, ulițe, cătune sau “locuri uitate de lume”, românul își regăsește liniștea, datinele și obiceiurile lăsate moștenire din moși-strămoși, nu în ultimul rând dragostea față de glie, omenia și hărnicia, credința, naturalețea și chipul frumos al țăranului român. Adică, încă nu s-a pierdut totul, existând posibilitatea readucerii satului nostru la matca lui spiritualitate și înțelepciune strămoșească, conceptul nativ al omului de la țară, măsurat cu precădere prin respectul sau pentru pământ, familie și obște comună, neîmpiedicând cu nimic, ci dimpotrivă, se accepta ca un gest nobil, orice preocupări și acțiuni civice ale autorităților statului menite să ridice standardul de viață și în lumea satelor. Și chiar dacă ceva pași au fost făcuți în această privință (infrastructura și alte câteva realizări ce țin de confort și civilizație), un proiect este mai mult decât necesar, și mai ales punerea lui în aplicare, pentru a scoate lumea satelor din situația ingrată de subdezvoltare și subzistență. Iar o redefinire urgentă în sens pozitiv a mediului rural își găsește cu atât mai mult justificarea, cu cât în ultimii 26-27 de ani, nivelul de trai al țăranilor a scăzut dramatic, bunăoară îmbătrânirea și depopularea satelor devenind un proces ireversibil. Și cauzele sunt multiple, dar în special lipsa minimelor condiții și posibilități financiar-materiale de a face față nevoilor zilnice de viață. De altfel, lipsa locurilor de muncă, ignorarea și umilințele venite din partea autorităților, care practic refuză să-și întoarcă fața spre agricultură, dar și a altor îndeletniciri din viața satului, nu fac altceva decât să determine forța de muncă activă, în special pe tineri să părăsească așezările rurale, plecând cât văd cu ochii, oriunde în lume, în căutarea unor condiții mai bune de muncă și de viață. Or, înainte nu era gospodărie în sat să nu aibă belșug în casă- produse agricole în biodiversitate, potențialul agro-pedologic reprezentând și acum o bogăție națională sigură și o șansă reală pentru renașterea economică a României, evident dacă guvernanții, de orice culoare ar fi, vor înțelege ce înseamnă cu adevărat să-ți slujești cu devotament țara și neamul, acționând în consecință.
Din păcate, însă, pământurile țăranilor sunt vândute străinilor, devenind chiriași și slugi la ei acasă, iar ce a mai rămas- pe micile lor proprietăți retrocedate abia dacă se mai practică și agricultura de subzistență, după cum foarte multe dintre terenuri sunt abandonate și nelucrate, oferindu-ne priveliștea tristă a unor imense pârloage, sau pământuri deșertificate. Și atunci, să nu vorbești, inclusiv de trădarea interesului național de către cei care au condus și conduc România-de la vârfurile de putere ale instituțiilor statului român și până jos la trepădușii locali, care dincolo de indolența și incompetența, de lipsa de preocupare a acestora pentru binele țării, nu au o altă grijă decât a-și păcăli și umili poporul, înconjurându-se de tot felul de clanuri cu interese obscure, atât din interiorul, cât și din afara țării, laolaltă jecmănind și făcând praf și pulbere România. Acum, vin alte alegeri și ca de obicei iarăși “păduchii ies în față, gândindu-mă fără a fi un cârcotaș, dacă cei care sunt și care vor dori a ajunge în fruntea țării au măcar frică de bunul Dumnezeu, însemnând corectitudine, adevăr și dreptate, iubire de neam, nu în ultimul rând dorința și putința de a-și face cu prisosință și cât mai bine datoria față de obștea noastră comună? Altfel, orice alte scălâmbăieli, care foarte probabil la unii le definesc specia, ar trebui să-i îndemne pe români la meditație și la o altă gândire, dacă totuși se mai dorește ca această țară să iese din peisajul sumbru care ne chinuie și ne macină viața de atâția amari de ani de capitalist scâbros.
Revenind la satul românesc, trebuie s-o spunem că sunt și alte neajunsuri care fac viața grea țăranului, bunăoară lipsa dispensarelor în multe localități, a personalului specializat, prezența medicilor și a asistentelor pentru îngrijirea sănătății populației rurale, rezumându-se în satele mai îndepărtate (într-un caz mai fericit) doar la câteva ore pe săptămână. De altfel, asemenea situații nefericite scot în evidență, o dată în plus, starea precară a sistemului de sănătate din România, fără ca guvernanții, de-a-lungul timpului, să aibă vreo străbatere de conștiință vizavi de sănătatea populației, în schimb au creat toate posibilitățile pentru vămuirea banului public de către clientele lor de partid și nu numai. Tot în sfera aceasta a marilor sechele din viața satului, asistăm cu o mare îngrijorare la subdezvoltarea învățământului, la proasta dotare și calitatea slabă a procesului instructiv- educativ, iar de aici la abandonul școlar și la nivelul ridicat al analfabetismului în rândul populației de vârstă școlară, etc. Pretutindeni este o bâjbâială generalizată, activându-se cumva tot în condițiile și la nivelul timpurilor de mult trecute, bunăoară cu unelte agricole din alte secole, după cum prin pierderea tradițiilor și obiceiurilor satului de odinioară contaminate și inlocuite cu altele indecente, de prost gust, țăranii, și în puținul lor timp liber sunt văduviți acum și de puținele instituții culturale rurale, funcționale cândva- căminele culturale, bibliotecile, cinematografele sătești (acolo unde existau), fiind transformate și destinate astăzi pentru alte trebuințe?!), sau activități excentrice.
Desigur mi se poate reproșa că televizorul, internetul și alte acarețuri ale tehnicii moderne au pătruns de ceva vreme și la sate, în special folosindu-le copiii pentru tot felul de inepții, de tâmpenii, sau alte ”știri nevinovate” din lumea asta, în care trăim. Numai că astfel de transformări aduse, zică-se din societatea modernă, nu sunt unele de fond, ci de moft pentru cei care poftesc, ci nu pentru omul obișnuit și smerit care este preocupat de muncă, de gospodărie și de existența zilei de mâine, cât se poate să-și permită material și de îngrijirea sănătății. Iar de-i mai rămâne și timp liber, socializarea pentru ei înseamnă petrecerea cu familia, cât se poate, în spiritul tradițiilor populare și al sărbătorilor creștine, după datina străbună. În plus, există astăzi, din păcate, așa cum mai spuneam, imaginea tristă a satului românesc-depopulat și îmbătrânit, pentru că majoritatea tinerilor au plecat și puțin se mai întorc, doar prin vacanțele școlare se mai simte câte ceva din forfota unor vremuri trecute, dar atât, cât copiii și nepoții vin în vizite scurte pe la părinți și bunici. Altfel scăderea populației de vârstă școlară este dramatică, neexistând nici un fel de strategie națională pentru stimularea natalității, dimpotrivă, situația economico-socială, educațională se degradează văzând cu ochii, totul fiind din pricina și sub influența unui fetiș politic păgubos, chiar toxic al autorităților statului român. Altfel spus, a nu avea acces la servicii, infrastructura și la alte utilități de strictă necesitate (în ultimii 25-26 de ani, dacă s-au construit școli, grădinițe, dispensare, cămine cultural etc, cât degetele de la o mână!), la care se adaugă lipsa specialiștilor la sate-cadre didactice, medici, agronomi, veterinari, dar și dezinteresul autorităților pentru încurajarea și sprijinirea asociațiilor agricole, în schimb se scot legi pe bandă rulantă, care permit vânzările masive de terenuri agricole străinilor, s.a. sunt tot atâtea dovezi ale nemerniciei, cu iz de trădare națională, a celor care conduc și guvernează România, după dec ’89.
Între altele, se spune din timpuri vechi, de pe vremea haiduciei că, ”pădurea-i (codrul) frate cu românul”. Și cât de mult adevăr găsim aici, natura fiind vitală și chiar o gură de rai, mai ales pentru țăranul român, din copilărie și până în zilele noastre. Numai, că, din păcate nu toți “românii” mai sunt frați cu codrul (nici măcar frați vitregi!), altfel nu se explică cum de se distruge cu sălbăticie și această bogăție verde a țării, bineînțeles cu voia guvernelor de mercenari care s-au rânduit cu mega- afacerile lor dubioase la butoanele puterii în ultimul sfert de veac, aruncând populația României în hăul sărăciei și neputinței existenței sale. Și atunci, stai și te gândești, pentru cine și pentru ce s-a jertfit neamul românesc de-a-lungul timpului- și până astăzi, dacă nu pentru succesiunea în spre mai bine a generațiilor, a împlinirii vrerilor și sufletelor noastre.
Dar pentru asta, înainte de toate ar trebui să fim “OAMENI” și să continuăm a apăra și ce o mai fi rămas din simbolul ăla, al dreptății și bunului simț, căci cu Justiția de acum, aservită necinstiților și nelegată la ochi, țăranul și satul românesc simt și resimt, din nefericire,cel mai mult fărădelegea și nedreptatea puternicilor și nevrednicilor de țară, în aceste vremuri de restriște.
Vasile Irod
