II.HUREZU MARE- veche vatră istorică din Gorj (continuare) de D.D.Dijmărescu- Husaru
Relieful predominant la noi: gruiuri, ponoare şi vâlcele cu jidovini; stoguri şi piscuri, greu accesibile piciorului omenesc şi animalelor de povară.
Pe aceste locuri predomină terenurile argiloase, nisipoase şi pietrişuri sărăcăcioase mai ales pentru cultura cerealelor şi grădinărit. Nici aspectul climatologic nu-i de invidiat.
Vara se caracterizează prin călduri toride şi vânturi uscate ce bat din toate direcţiile, plimbând aerul dintr-o parte în alta. Uneori uscă totul în calea lor.
Alteori, în anii roditori, grindina şi vijeliile culcă la pământ fâneţele şi zarzavaturile din grădini, distrug viile şi doboară fructele date în pârgă ale pomilor.
În urma lor, truditorii ogoarelor rămân şi azi ca şi altă dată cu „mâinile la burtă”, cu lacrimi în ochi şi cu multă amărăciune în suflet.
În multe ierni, termometrele marchează temperaturi scăzute, iar precipitaţiile abundă în zăpezi ce reuşesc să dărâme acoperişurile caselor, în timp ce viscolul le ridică în aer.
Primăvara, de obicei apare brusc şi cum arătam, topeşte zăpezile mari, dând naştere la şuvoaie de apă care degradează terenurile agricole, adâncesc râpele şi duc la alunecări care ameninţă însăşi existenţa satului cu frumoasele lui plantaţii de pomi şi vie. Aşa bunăoară se întâmplă cu pârâul Burducului care duce la prăbuşirea Grui-Scurtului; cu Hududoiul şi tranşeele din câmp, cu pârâul Trecătorii care asaltează Padina. Alunecările grave de teren din pârâul Brătoiului – sunt aproape gata să lichideze Livezul, singurul loc care a mai rămas în sat pentru fâneţe. Râpa Dinii pune în pericol drumul principal şi locuinţele din mijlocul satului, devenind o „Vale Tennesse” de proporţii catastrofale.
Cu 20-30 de ani în urmă, Direcţia de hidroamelioraţii din Târgu-Jiu a desfăşurat o acţiune serioasă de combatere a degradărilor de teren prin zăgazurile din beton şi a plantaţiilor forestiere – puieţi de salcâmi, molizi, etc.- pe râpele din valea Cartiului şi a dealurilor din Arsuri. Ce păcat că acţiunea de hidroamelioraţii a adormit!.
Îndărădnicia neprimitoare a naturii vitrege şi locurile pe care s-au aşezat primii întemeietori ai Hurezului, nu i-a putut opri să renunţe, să le părăsească.
Până la urmă, străbunii au reuşit să întemeieze o aşezare sătească, iar ei să devină „moşneni” (cuvânt de origine tracă).
„Per aspera ad astra” – prin greutăţi spre stele; concepţie latină, care i-a sprijinit pe romani ca dintr-un mic trib de păstori, să ajungă unul dintre cele mai puternice imperii ale lumii vechi.
Sub loviturile barbarilor care au început să se dezlănţuie de la nord la sud, de la răsărit spre apus lovindu-l puternic, imperiul s-a destrămat, dar dârzenia şi demnitatea romană înfiptă în sufletul acestui neam nobil n-a pierit. Moş – strămoşii hurezenilor urmaşi direcţi şi ai viteazului neam latin, n-au descurajat. Au rezistat vremurilor de restrişte şi s-au fixat puternici şi pentru totdeauna pe aceste meleaguri, unde au arat ogorul, l-au apărat şi s-au înmulţit.
La romani, agricultura era considerată ca ocupaţie de frunte. În timpul Republicii, consulii, care conduceau destinele ţării şi ale bătăliilor în vreme de război; în timp de pace nu se ruşinau ca alături de ţărani să prindă coarnele plugului şi să scoată rodul pământului din brazdă, cot la cot cu ţăranul.
Muncile herculiene de desţelenire a ogoarelor noastre, au acordat străbunilor dreptul să-şi aroge şi să li se recunoască de către stăpânire titlul de „Moşnean” – ţăran liber, stăpân pe ogorul câştigat cu sudoare şi păstrat cu sânge, ca şi acela de moştean – moştenitorul de drept al pământului moşneanului, continuator şi păstrător al numelui familiei, – „al ştiompului casei”, cum se spune în Banat sau al „stâlpului casei”, ca la noi.
Seniorii din apusul Europei îşi câştigau titlurile nobiliare cu spada. Prin crimă şi jaf deposedau de pământ pe cei slabi şi-i transformau în iobagi – ca în Ardeal.
Boierii şi călugării foloseau abuzul de putere spre a-şi extinde moşiile pe seama ţăranilor vecini pe care-i transformau în clăcaşi sau birnici, sărăcindu-i şi umilindu-i.
Pentru bravurile lor, stăpânirea îi înnobila prin hrisoave înscrise pe pergament. Acolo le preamăreau faptele şi cu multe sigilii, le confirmau dreptul de proprietate lor şi urmaşilor peste pământurile „furate”.
Moşnenilor, dreptul de proprietate şi titlul, nu le-au fost date la nimeni; l-au câştigat singuri prin muncă şi jertfă; L-au înscris pe pergamentul palmelor aspre, tăbăcite de sapă, de coasă şi de secure; pe degetele lor butucănoase crăpate de ger şi de vânt. Îl mai aveau ei înscris acel drept şi titlu, pe tălpile picioarelor desculţe prin pălămizi, ţepi şi mărăcini; al tălpilor goale care călcau pământul de la primele raze ale soarelui primăverii, când zăpada încă nu se luase şi până târziu, toamna, după ce cădeau primii fulgi. Pământurile pe care se aşezau erau libere. Cu ei se începea ISTORIA.
Starea de iobăgie şi şerbie ca şi cea de sclav era considerată că i se datora celui de „Sus”, lui Dumnezeu. Ca să argumenteze „dreptatea cerească”, Martin Luther scria că „Biblia o recunoaşte, arătându-ne că toţi patriarhii au avut robi, iar apostolul Pavel în „Noul Testament” zice că domnia lumii acesteia ar fi cu neputinţă, dacă toţi ar fi deopotrivă.
Moşneanul, spre deosebire de Luther, de nobili şi de boieri, ştie că ogorul pe care-l are, i se datora mâinilor lui şi ale familiei. Nu jefuia şi nu nedreptăţea pe nimeni. Proprietatea individuală şi proprietatea obştească asupra păşunilor, pădurilor şi apelor din plai şi munte era un drept sfânt. Fără hrisoave scrise, drepturile lui erau în „Legea pământului”, iar dreptatea se făcea după „Obiceiul pământului”– complex de reguli, transmise oral din tată în fiu, privind proprietatea pământului, relaţiile dintre oameni… Şi astăzi la Biserică, stă BÂRNA judecăţii şi împăciuirii.
Dacă cineva încălca această lege ca să-i ştirbească moşia, privea la „Cel de sus”. Îşi făcea cruce, scuipa în palme să fugă dracul, apoi punea mâna pe topor şi-l pocnea pe impostor drept la „Mir”. La nevoie, lua calea haiduciei. Aşa a reuşit el ŢĂRANUL să-şi păstreze moşia, onoarea şi ţara.
Proprietatea individuală a ţăranului asupra pământului apare încă din timpul stăpânirii romane.
Mai târziu, bizantinii care stăpâneau ambele maluri ale Dunării, pe la finele secolului al VII-lea (700-725) au elaborat Legea agrară „NOMOS GEORGIKOS” – ale căror prevederi, apărau bunurile mobile şi imobile ale ţărănimii.
„Legea” atestă totodată că pământurile de cultură constituie o proprietate individuală deplină, iar păşunile, apele şi pădurea erau stăpânite împreună de întreaga comunitate – „obştea sătească”. La noi erau în număr de 4, după primele FAMILII DE MOŞNENI: Dijmăreştii, Pătrăşcoii, Ţiliveştii şi Ciobeştii. La noi se numeau „TEIURI”.
Comunitatea rămânea solidară la pata impozitului.
În felul acesta, mica proprietate prezenta avantaje deosebite pentru stat prin plata impozitelor şi recrutarea ţăranilor la serviciul militar.
Ţărănimea liberă, proprietară de pământ, a jucat un rol însemnat nu numai în apărarea Imperiului Bizantin, ci şi în Ţările Române.
Mircea cel Mare, Ştefan cel Mare au învins pe turci şi au apărat independenţa ţării cu oastea mare a moşnenilor şi răzeşilor.
Pentru moşneni şi răzeşi, cuvântul „ŢARĂ”, exprima vatra satului – pământul, vitele şi familia lor, pentru care-şi dădeau viaţa ca să le scape de primejdie.
Mihai Viteazul… a legat ţărănimea de „pământul boierului”, apărarea a bazat-o pe mercenari. Lui i-au adus sfârşitul, iar lui Matei Basarab, alungarea de pe tron.
Copiii şi nepoţii MOŞNENILOR şi RĂZEŞILOR au continuat ocuparea unor gruiuri, dealuri, plaiuri şi munţi cu ierburi bogate pentru vite. Au întărit gospodăriile, şi-au întins ogoarele, şi-au făcut case trainice din lemn pe care le acopereau cu şindrilă, adăposturi pentru vite.
Încercarea de a construi un model cibernetic pas cu pas, în evoluţia satului Hurezu nu poate pleca decât din „PÂRÂUL OBÂRŞIEI”. Cuvântul „Obârşie” exprimă locul unde s-a născut cineva din care se trage o familie sau un neam. La jumătatea distanţei aval – amonte a Pârâului, pe primul tăpşan se află o fântână. Izvorul este captat între patru dale mari de piatră cioplite destul de primitiv, care înfipte în pământ, se încheie ermetic, păstrând între ele circa 1 m.c. de apă. Piatra din faţa fântânii este tăiată ca ogiva, adică atât cât să intre ulceaua de pământ. În faţa fântânii, se află un jgheab descoperit de cca. ½ ca dimensiune – faţă de înălţimea fântânii. Este făcut tot din dale de piatră. Aici se adapă atât vitele, cât şi sălbăticiunile pădurii. Acoperişul îl formează un bloc de piatră care cuprinde întreg corpul fântânii. Se încheie şi el ermetic. Apa rămâne la acelaşi nivel şi permanent, limpede şi curată, incoloră şi inodoră, atât în timpul secetei cât şi al ploilor. Animalele nu se pot adăpa decât prin jgheab.
Vai, de păcătosul care ar „fura ulcica” sau „spurcă izvorul”, toate blestemele stau pe capul lui, dar mai ales ferească-l Dumnezeu, să nu-l prindă careva, că nu-l mai scapă nimeni.
Construcţia denotă nu numai inteligenţa, dar şi vechimea îndepărtată a fântânii care, la timpul ei servea o arie destul de largă a satului. Fântâni asemănătoare mai sunt încă în Trecătoare: Fântâna Rece din Brătoi ş.a.
În jurul fântânii din Obârşie, „Vatra satului” cuprindea cele două familii: Pătrăşcoii şi Dijmăreştii, ce pot fi considerate cele mai vechi.
Din acest loc spre gruiurile şi dealurile din jur: Grui-Scurt, Grui-Lung, Gruiul Bradului, etc. s-au îndreptat noi generaţii de moşteni ce sunt şi astăzi stăpânii acestor pământuri.
Evoluţii similare s-au petrecut şi cu cei aşezaţi în văile pe care le-am amintit ai căror moşteni au ocupat dealurile Hurezului şi pe cele de dincolo de valea Cartiului- Arsuri, Păjiştele, Porceni, Sâmbotin, trecând chiar peste albia Jiului spre răsărit şi spre Şuşiţa în apus. (va continua)
