Cultura

Un adevărat fiu al Gorjului / PROFESORUL DUMITRU D. DIJMĂRESCU-HUSARU, -un destin împlinit- (I)

 | 04 aprilie 2017, 00:00 | 0 comentarii | 

Înalt, frumos, distins, veşnic zâmbitor, elegant, cu o privire albastră, ce te scrută ca să vadă cum poate să te ajute, din toate puterile lui. Acesta este unul dintre portretele PROFESORULUI.
S-a născut în 7 octombrie 1920 în satul Hurez, comuna Schela, într-o familie bine înstărită cunoscută şi respectată în zonă. Copil de bătrâneţe, încă de la naştere Harul a coborât peste el. S-a născut cu căiţa” pe cap.
După ce urmează patru clase în sat, împreună cu ceilalţi copii, trece în ficare zi pârâul Cartiu, de multe ori în spatele unui văr puternic şi termină şapte clase la Cartiu.
Dorind încă de atunci să devină învăţător, după exemplul dascălului său Vasile Vintilă, este dus de tatăl său la Şcoala Pedagogică din Oradea.
Aici, copil de 13 ani se simte singur şi părăsit în internat. Alinarea a venit de la sora sa mai mare Elena, stabilită atunci în Oradea. În casa ei se simţea alinat în fiecare duminică petrecută acolo. A rămas toată viaţa profund ataşat de sora sa, de fiicele şi nepoţii ei.
Au urmat anii grei premergători celui de-al Doilea Război Mondial. După nedreapta cedare a Ardealului, şcoala sa a fost evacuată cu toţi elevii la Timişoara.
După absolvire, împreună cu toţi colegii săi, au fost trecuţi la şcoala de ofiţeri, unde au fost pregătiţi drept carne de tun.
După absolvire, în 1943, tânărul şi frumosul sublocotenent este repartizat la garnizoana din Caransebeş. Era fermecător!
Aici o întâlneşte pe Ana-Maria Răduţiu, tânără învăţătoare şi ea, sensibilă, deşteaptă, fină, delicată, cultă şi cu mare tărie de caracter.
Se căsătoreşte repede, în vara anului 1943 şi toată viaţa se vor sprijini şi vor progresa împreună pe toate planurile.
Urmează doi ani grei petrecuţi pe front, departe, asistând plin de durere la căderea rând pe rând în jurul său a majorităţii colegilor şi prietenilor, alături de care crescuse.
O singură dată a avut o permisie să-şi vadă fiica abia născută, moment care l-a salvat de la moarte pentru că întreaga baterie pe care o comanda a fost măcelărită. N-a scăpat nimeni atunci.
Probabil că aceste momente cumplite trăite în timpul războiului l-au sensibilizat atât de mult, încât de-a lungul întregii sale vieţi, n-a trecut niciodată pe lângă cineva în nevoie, fără să-l ajute din plin.
După război lumea era sărăcită profund. Ca să-şi poată continua studiile, soţia sa l-a sprijinit eroic 4 ani, luându-şi două norme didactice învăţând două clase de copii, una dimineaţa, alta după masă.
Astfel a absolvit strălucit Facultatea de Psihologie a Universităţii din Cluj. A fost repartizat apoi, potrivit mediei obţinute direct Inspector la Secţia de Învăţământ a regiunii Banat, fiind nevoie acută de oameni capabili care să reorganizeze învăţământul distrus de război.
Rămâne peste 20 ani în această funcţie, până când se înfiinţează Institutul de Perfecţionare a Cadrelor Didactice, unde ajunge până la gradul de Conferenţiar universitar.
Dar dragostea lui pentru „dăscălie” l-a dus odată cu înfiinţarea Institutului Pedagogic din Timişoara, ca decan. Apoi plin de entuziasm, a devenit director al Şcolii Pedagogice din Timişoara, care includea şi Institutul Pedagogic.
Aici a fost adevărata lui împlinire a carierei: în faţa auditoriului tânăr, care îi sorbeau pur şi simplu toată învăţătura pe care le-o dăruia la orele de pedagogie şi psihologie.
Generaţii după generaţii îşi petreceau multe ore în cabinetul PROFESORULUI sau chiar la el acasă.
După pensionare, în 1991 n-a mai rezistat fără şcoala lui dragă şi imediat după moartea soţiei sale dragi, suportul său discret şi plin de dragoste, s-a stins în linişte, ca o lumânare, până la capăt.
A fost înmormântat într-o însorită zi de februarie, în 1993, singura zi călduroasă, însorită, între săptămâni de frig şi ninsori.
Îşi doarme somnul de veci în mormântul părinţilor săi, sub tâmpla bisericii de lemn din Hurez, ctitorită de strămoşii săi, zugrăviţi în frescă pe pereţii exteriori ai bisericii, lângă el.
Iar clopotul vechi de peste 300 de ani, ca şi biserica le aduc aminte trecătorilor de un om cu harul lui Dumnezeu, care nu a făcut degeaba umbră pământului.
La înmormântarea sa s-au strâns şi o parte din foştii săi studenţi, ajunşi pe funcţii înalte în Gorj, care l-au plâns sincer alături de familie şi prieteni.
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească alături de strămoşii, de părinţii şi de soţia sa cea atât de devotată!
Cinste Gorjului că a dat astfel de fii!
Prof. Elena Haşegan, fiică

Semnatura eletronica CertDigital

In memoriam prof. DUMITRU D. DIJMĂRESCU-HUSARU
Din pură întâmplare, într-o discuţie privată, am aflat despre lucrarea la care a trudit mentorul meu, mare dascăl în psiho-pedagogie şi în tainele omeniei. Nea Mitică, cum îi spuneau apropiaţii, a ţinut nespus de mult la conjudeţenii lui, ajutându-i necondiţionat.
Mulţi învăţători din Gorj şi-au completat studiile la IPCD (Institutul de Perfecţionare a Cadrelor Didactice) din Timişoara, bucurându-se de un real şi important sprijin al inspectorului şef şi a decanului institutului.
Personal am urmat cursurile Institutului Pedagogic de Învăţători din Timişoara, fiind frecvent vizitator al domnului profesor. Nu pot uita sfatul domniei sale de a nu părăsi postul pentru nu ştiu ce funcţii, poate puţin mai bănoase. Trăiesc şi acum emoţia ce m-a stăpânit la banchetul de absolvire, când am aflat o întâmplare trăită de eminentul nostru profesor, Spânu Roman: „Fire-aţi voi de oltenaşi, la voi ţinea cel mai mult directorul nostru. Tu, Cernăiene, urma să fii exmatriculat în urma unei adrese de la regionala de partid. O păţeai ca şi sora ta!, El, Nea Mitică, cum îi ziceţi, m-a chemat pe mine şi pe unchiul tău, prof. Cernăianu, consultându-ne cum să procedăm. Fără să mai aştepte părerile noastre, a rupt adresa zicându-ne rar şi apăsat: Numai noi o ştim şi astfel cazul a fost închis şi iată-te absolvent. Mulţumiţi-i toţi! Mulţumiţi-i toţi domnului profesor!”
Emoţionant moment!!!
Lucrarea laborios întocmită se întinde pe 240 de pagini A4, solicitând parcurgerea unor bogate izvoare şi istorisirile unor bătrâni hurezeni intitulată “Hurezul Mare-veche vatră istorică din Gorj” dă prilejul autorului de a se referi la tot ce a însemnat Hurezul şi pentru satele aparţinătoare: Hurezul Mic (Arsuri) şi Schela. Autorul surprinde momente cruciale din viaţa acestor aşezări, în special participarea la marea bătălie din Capul Câmpului, care, alături de rezistenţa de la Jiu, se constituie în înălţătoare izbânzi în confruntarea cu duşmanul ce ne călcase ţara. Cititorul surprinde şi emoţia autorului faţă cu tradiţiile, cu datinile şi obiceiurile locului. Totodată, întâlneşte şi chipuri ale unor personalităţi ale momentului, cum ar fi: Ion Dragalina, Ecaterina Teodoroiu, general Nicolae Pătrăşcoiu, înv. Vasile Vintilă, Dincă Schileru, ş.a.
Graţie înţelegerii redacţiei ziarului „Gorjeanul”, împreună noi: Dr. Dumitru D. Pătrăşcoiu, nepotul autorului, Prof. Elena Haşegan, fiica autorului şi Prof. Antonie Dijmărescu, discipol, vom prezenta într-un serial, materialele importante din valoroasa lucrare.
Astfel împlinim o sfântă îndatorire!!!
P.S. Se caută sponsori în vederea tipăririi integrale a lucrării.

I HUREZU MARE- veche vatră istorică din Gorj-
„Dacă istoria zbuciumată a poporului nostru, este prea puţin cunoscută de ce mulţi… despre satele în care ne-am născut, nu ştim aproape nimic!” …
În loc de prefaţă
Încercarea de a reînvia din cenuşa „VETREI” de altădată a Hurezului Mare, fapte, întâmplări şi Oameni, ce au trăit, s-au gospodărit, iar în vremuri grele, cu preţul vieţii, şi-au apărat Ogorul, spre a-l lăsa moştenire nepoţilor şi strănepoţilor; a izvorât atât din simţămintele şi trăirile copilăriei, cât şi din Istoria Neamului, scrisă cu litere de aur a înaintaşilor.
Lucrarea are caracterul unei povestiri „De la lume adunate şi-napoi la lume date”, cum se exprima cândva Anton Pann.
Spre a nu-i întrerupe firul, n-am folosit decât unele trimiteri la sursa primară de informaţie.
Pentru cei dornici de aprofundarea unor idei, am indicat o bibliografie destul de bogată.
Astfel gândită de sub vârful peniţei, au început să prindă viaţă părinţii, fraţii, bunii şi străbunii; generaţii de moşneni sălăşluiţi în adâncimea veacurilor prin gruiuri, padini, lazuri, seciuri…
Din mâinile lor aspre s-au temeluit satele, au înflorit viile şi livezile cu mireasma îmbătătoare a nopţilor de mai.
Din aceleaşi mâini ale ŢĂRANULUI au izvorât roadele pământului, care au săturat atâtea hoarde şi stăpâniri în cursul veacurilor.
Cu toate furtunile şi uraganele ce s-au abătut asupra lui, ţăranul a rămas neclintit ca o stâncă pe locul pe care s-a născut, fără a-şi părăsi ogorul. Umbrele acestor înaintaşi pătrunse în adâncurile sufletelor noastre sunt zei, zeii ocrotitori ai conştiinţei ce ne călăuzesc paşii pe cărările întortocheate ale vieţii.
Lor le suntem datori pentru tot ce ne-au lăsat drept moştenire.
Lucrarea se vrea un îndemn pentru tineret de a păstra vii în sufletele lor, pe cei ce au stăpânit şi au dat viaţă acestor locuri; de a ridica din nou prestigiul ţăranului-moşnean şi strălucirea satului la faima Hurezului – Mare, din vremurile lui de glorie şi prosperitate.
Prof. Dumitru D. Dijmărescu – Husaru,
Timişoara 14 decembrie 1987

HUREZU-MARE-veche vatră istorică din Gorj-
Legendă şi istorie: SATUL
Cuvântul „sat” îşi trage originea din latinescul „FOSSATUM” cu sensul de aşezare rurală a cărui populaţie la rândul său se ocupă cu agricultura (ager-agri =ogor, câmp). Din aceeaşi familie de cuvinte fac parte FOSSA-ae = brazdă şi FOSSURA-ae = săparea pământului.
Prin interrelaţiile dintre cele trei noţiuni, putem desprinde ideea că apariţia satului este strâns legată de „ primele brazde” trase, de „săparea pământului” cu truda şi sudoarea ţăranului cerută de greaua şi istovitoarea ocupaţie.
Lângă ogor şi-a aşezat OMUL „Vatra focului”, adăpostul care să-l apere de vicisitudinile sălbăticiei care-i ameninţa de pretutindeni viaţa lui şi a familiei.
La „Vatra focului”, sub pâlpâirile galbene-albăstrui-roşietice ale flăcării vii, ce spintecau întunericul, cu fantomele lui înspăimântătoare, s-au aprins în sufletul ţăranului încrederea în puterea focului şi a soarelui, cărora li s-a închinat prima oară.
Vatra celei dintâi familii stabilite pe un anumit loc, avea să devină mai târziu „Vatra satului” – leagănul culturii şi civilizaţiei unei naţiuni.
În vatra satului, „la masa umbrelor” celor care au plecat să culeagă stele s-au ţesut eresurile, miturile şi tradiţia locală. Aci s-au cultivat sentimentele înalte privind binele, adevărul şi frumosul; s-a înţeles ceva din sensul vieţii despre FERICIRE – nefericire; TEAMĂ – speranţă! În vatra satului s-a creat şi s-a păstrat dulcea limbă românească.
HUREZI – satul pe care încercăm să-l renaştem în imaginaţia noastră din cenuşa trecutului îndepărtat stă şi astăzi înfipt în secole pe acelaşi pinten semeţ al unui plai uriaş ce lasă impresia că se prăvale prin milenii în salturi lungi, din înălţimile Vâlcanului, spre lunca roditoare a Jiului.
Cândva, acest plai era acoperit cu un covor de păduri neumblate.
Satul, ca şi plaiul, a avut o lungă şi zbuciumată istorie, cu urcuşuri pe culmi semeţe şi rostogoliri amare. Din aşezările mărunte, de câteva familii rătăcite prin întunericul adânc al pădurilor, bătrânii noștri au alcătuit un sat -„Hurezi”, devenit în sec. al XIX-lea „Comuna Huredu, plasa Vâlcan, jud. Gorjiu”, supremaţie pe care a deţinut-o decenii la rând asupra satelor din jur.
Titulatura am scos-o după un document oficial datat 29 decembrie 1903 de către Administraţia Financiară din Târgu-Jiu.
Este o chitanţă de plată a impozitului pe venitul Bisericii, de către epitropul Gheorghe D. Dijmărescu.
După vechea ortografie, cuvântul Huredu se pronunţa „Hurez” („d” se citea „z”, iar „u” final nu se pronunţa). La fel stăteau lucrurile şi cu substantivul propriu „Gorjiu” în care „u” final nu se pronunţa, iar vocala „i” întărea sunetul „j”. Ca sens „Gorjiu” însemna Jiul de Sus („Gor” – cuvânt slavon, avea sensul de „munte” ; deci Jiul dinspre munte, spre deosebire de Jiul de Jos (slavonul „dol”) care marca numele jud. Doljiu.
Odată cu evoluţia limbii române literare „Horedu”, a devenit „Hurezu”, iar cuvintele „Gorjiu” şi „Doljiu” s-au restrâns la „Gorj” şi „Dolj”.
Pentru comunele din jur „Huredu” era Hurezu-Mare şi se pronunţa Hurez de către săteni – denumire, care se păstrează şi azi în graiul local.
În nomenclatorul localităţilor din România apare HOREZU, şi în judeţul Olt şi Vâlcea.
Cuvântul a suferit aceleaşi modificări morfologice şi în cazul localităţii respective din Vâlcea. În schimb, denumirea mănăstirii zidită acolo de Constantin Brâncoveanu de lângă localitate a rămas – „MĂNĂSTIREA HUREZ” …una din cele mai reprezentative monumente de artă arhitectonică şi religioasă pe care domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu a clădit-o într-o pădure seculară ascunsă sub munte, asemenea Hurezului nostru.
Denumirea dată localităţilor n-a fost întâmplătoare. Ea aminteşte un anumit relief, anumită vegetaţie, eveniment istoric sau numele unei personalităţi care a trăit pe aceste locuri. Dacă deschidem broşura „Codul poştal al localităţilor din România”, legătura se poate observa cu uşurinţă, aşa de exemplu, comuna „Avram Iancu” apare în judeţele: Alba, Arad, Bihor; „Afumaţi” apare în Dolj, Ilfov, Olt – localităţi de câmpie ce reamintesc viaţa de mizerie a ţăranilor birnici pe care ciocoii domniilor fanariote îi scoteau din bordeie cu fum de ardei ca să-şi plătească birurile; Rugi din jud. Gorj şi Caraş-Severin, amintesc vechile locuri acoperite de mărăcinişuri pe care s-au aşezat satele.
Denumirea oraşului „Târgu-Jiu”, ca şi Hurezu prezintă acelaşi caz tipic de evoluţie lingvistică a cuvintelor. Se compune din cuvintele: „Târg” – loc unde se vând şi se cumpără diferite produse alimentare şi industriale, animale, păsări, etc., la anumite date: primăvara la Ispas, toamna la Vinerea Mare şi târgurile săptămânale ce se ţineau joia. „Jiu”, cel de-al doilea element, al cuvântului compus, precizează locul unde se ţinea târgul – „lângă Jiu”.
Prin secolul al XVI-lea denumirea era mult mai scurtă. Sub influenţa limbii slavone se pronunţa şi se scria „Trăg”.
(Va urma)

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL