Cultura

Un adevărat fiu al Gorjului, PROFESORUL DUMITRU D. DIJMĂRESCU-HUSARU,-un destin împlinit- (II)

11 aprilie 2017, 00:00 | 0 comentarii  |  163 vizualizari

HUREZU-MARE-veche vatră istorică din Gorj- Legendă şi istorie: SATUL
Prin secolul al XVI-lea denumirea era mult mai scurtă. Sub influenţa limbii slavone se pronunţa şi se scria „Trăg”.
…”Când am mersu la Trăg (Tg-Jiu) venise vestea la Căpitanul cum trece Aslan Vornicul cu Gorgan şi cu alţi boieri cu toţii la munte” (extras dintr-o scrisoare datată la 30 dec. 1630).
Sorgintea – izvorul, originea – denumirea satului Hurez după tradiţie derivă dintr-o specie de bufniţă – ciuhurezu, huhurezu sau hurezu, care trăia singuratică prin scorburile copacilor bătrâni din pădurile seculare, pe care le-au găsit oamenii când s-au ivit pe aceste locuri. Noaptea, când pornea la vânat, emitea nişte sunete macabre, un fel de onomatopee „hu-hu-hu-hu”, prin care înspăimânta duşmanul speriat, ce urma să-l prindă din zbor.
Analogia dintre bufniţă şi viaţa vechilor localnici, nu-i de loc întâmplătoare; omul şi pasărea au avut un destin comun:
– S-au afundat în mijlocul codrilor pentru a putea supravieţui.
– Trăiau singuratici pe un spaţiu larg şi nu-l părăseau decât rar, mai ales noaptea când ieşeau la pândă.
– Oamenii imitau ciuhurezu prin „huhurezat”, pentru a transmite mesaje rudeniilor de peste văi pe care duşmanul să nu le înţeleagă şi să le confunde cu ale bufniţei.
Mai târziu, când vremurile s-au schimbat, iar Hurezul, leagănul satelor din jur cu rol „princeps” – se bucura de linişte şi prosperitate, huhurezatul a devenit mijloc de exprimare a bunei dispoziţii, mulţumirii şi încrederii în viitor. Huhurezau nuntaşii la petreceri, huhurezau băieţii şi fetele când veneau de la horă sau de la muncă de răsunau văile. Cântau şi huhurezau recruţii ca la nuntă, atunci când plecau la oaste.
Tinerii care urcau duminica la munte cu făină sau sare la vite, ciobanii, negustorii şi călătorii care treceau muntele, dădeau viaţă acestor locuri sălbatice prin huhurezat. Astăzi, această sănătoasă formă de exprimare a bucuriei se aude tot mai rar pe locurile noastre.
În superstiţiile locale, prezenţa bufniţei (prin case părăsite, clopotniţele bisericilor, prin buturugi, etc) prevesteşte pustiul şi sărăcia, deşi în mitologia veche, era invocată ca pasăre a MINERVEI, ce simboliza ÎNŢELEPCIUNEA.
Chipul ei se păstrează imortalizat pe pietrele vechilor temple antice.
De la romani, probabil, a căror zeiţă Minerva, patrona artele şi strategia militară, la noi a devenit „TOTEM”, obiect sacru. În pântecele HUHUREZULUI credeau strămoşii că sălăşluieşte duhul morţilor, cărora le cereau ajutorul împotriva pustiului şi sărăciei…
Denumirea satului, prin cuvântul „Hurezi” poate fi un argument în plus la vechimea aşezării locuitorilor pe aceste plaiuri.
De altfel, prin hrisoave şi zapise, sate ca Schela, Rugi etc…apar cu alte denumiri (Găureni, Hărăbor, Schela; Grivi, Rusăteşti – pentru Rugi etc…). Numele Hurezu a rămas.
Aria Hurezului Mare cuprindea cândva teritoriul dintre Şuşiţa, până departe spre culoarul Jiului dintre munţii Vâlcanului şi Parângului.
Desişul pădurilor era populat cu floră şi faună bogată şi variată.
Despre relaţiile omului cu vieţuitoarele pădurii din acele timpuri reamintim o mică anecdotă pe seama unui schimnic (sihastru) care-şi ducea viaţa singuratică în mijlocul codrului, unde-şi înjghebase o mică gospodărie – o grădină şi câţiva pomi fructiferi într-o poieniţă. Cu cine se întâlnea se plângea că vulpea venea să mănânce cartofii, iar ursul merele şi-l lăsa sărac.
Într-o bună zi aude el, o trosnitură puternică de cracă şi o bufnitură la pământ. Iese din chilie şi dă de-o MATAHALĂ de urs căzut din pom cu creangă cu tot. S-a dus la el şi l-a certat amarnic… „Vezi ticălosule, aşa-ţi trebuie dacă n-ai cerut blagoslovenie”.
În ultimii ani, păţaniile sihastrului, se repetă cu sătenii Hurezului şi ai satelor vecine.
Prin defrişarea barbară a pădurilor din plai şi munte, de după ultimul război, când munţii au rămas pleşuvi, sălbăticiunile au coborât în fostele păduri obşteşti, ale satului.
Dacă în urmă cu 30-40 de ani, rar întâlneai un iepure, o vulpe sau un lup, acuma în jurul satului mişună urşi, porci mistreţi, cerbi, căprioare, etc., care fără nici un fel „de blagoslovenie”, atacă grădinile şi pomii ţăranilor, – în timp ce măsurile de protecţie a recoltelor sunt inexistente.
La rândul lor vulpea, dihorul, râsul, jderul, pisica sălbatică, cioara, uliul, etc., colectează în linişte puii şi păsările din curtea săteanului.
Au reapărut corbii, care abia se mai vedeau, rar, câteva exemplare la munte, după război.
Înălţimile albastre ale satului, sunt din nou, străpunse de săgeţile verticale ale ciocârliei , – lor li se alătură armata micilor păsărele, piţigoi, vrăbii, sticleţi – iar în timpul verii cucul, pupăza, turturelele, etc., care se luptă din greu cu batalioanele de insecte, mai ales omizile ce atacă pomii şi pădurea de stejar.
Pitpalacul a ajuns din luncă „în vârf de plai”. Bufniţa a revenit la rozătoare (şoareci, şobolani, iepuri).
Se observă că în timp ce fauna cinegetică prosperă vertiginos, animalele domestice de pe teritoriul satului descresc şi ele în aceeaşi proporţie.
Până nu demult – înaintea Primului Război Mondial – prin pădurile noastre, trăiau turme sălbatice de porci ca în vremurile lui „Lică Sămădău” din Apuseni, sau ca și cele din Delta Dunării, pe care le mai întâlnim şi astăzi.
Creşterea şi îngrăşarea porcilor era cândva ocupaţie de prim rang şi cea mai rentabilă în economia ţăranului din Hurez. Hrăniţi 2-3 ani pe cont propriu cu jir, ghindă şi ciuperci, etc., din păduri, în cel de-al 3-lea an erau aduşi acasă şi puşi pe îngrăşare cu porumb.
Negustorii treceau turmele peste munte, până la Vulcan. De acolo, după apariţia drumului de fier, îi urcau în trenuri spre Ungaria şi Austria. La Viena şi mai ales la Budapesta, porcii graşi de la noi, aveau o mare căutare pentru carnea lor, pe care consumatorii o găseau delicioasă.
Husarii din Hurez şi familia Cărtienilor (Cartianofii) din Cartiu, sunt recunoscuţi ca renumiţi crescători şi negustori de porci peste hotare. Ei au rămas prin ocupaţia lor în istoriografia timpului când se întâlneau acolo cu români, macedoneni, sârbi şi greci stabilind puternice relaţii de prietenie şi cu românii din Ungaria şi Austria.
Dintre aceşti negustori bogaţi, s-au ridicat personalităţi de seamă, care au contribuit la dezvoltarea culturii naţionale din Transilvania, Banat şi Oltenia (Mocioni, Şaguna, Emanoil Gojdu, ş.a.).
O altă preocupare rentabilă la noi a fost creşterea şi valorificarea bovinelor. Turme de vite de altă dată ale hurezenilor, împânzeau plaiurile şi munţii. La târgurile dintr-o parte şi alta a Carpaţilor, erau cele mai cotate, aducătoare de mari venituri crescătorilor.
Oieritul nu se bucura de un interes deosebit ca în Ardeal în satele de ungureni de la noi, iar mărimea turmelor nu depăşea 20-30 de capete. Creşterea caprelor era la mare preţ.
Capra – vaca săracului – asigura ţăranului lapte, brânză, carnea pentru nevoile casei şi se mulţumea cu hrană puţină.
Dispunem de mărturii sigure că turme de capre iernau în munte, aşa cum era cazul ciobanilor de la stâna husarilor din Căpăţâna. Stâna se afla ca şi astăzi pe un pinten din muntele Hurezului, în partea de apus, ce cobora până în valea Şuşiţei. Caprele, singure îşi căutau hrana, ca şi cele sălbatice, suportând condiţiile aspre ale iernii.
Caii erau în număr destul de mic, folosiţi la călărie, în transportul produselor agricole şi la tracţiune. Nu intrau în sfera comercială, piereau de bătrâneţe în obor.
Scăderea îngrijorătoare a şeptelului ierbivorelor mari şi mici, ca şi al păsărilor de curte – şi ele, imaginea bunăstării materiale a ţăranului – se datorează lichidării obştilor săteşti şi a trecerii plaiului şi a muntelui în proprietatea silviculturii.
În urma cuprinderii cu „hapca” de către gostaturi în lunca Jiului şi la Vădeni, a pământurilor proprietate individuală plătită cu greu de ţărani după Primul Război Mondial, au dispărut şi terenurile pentru cultura cerealelor.
În felul acesta, creşterea animalelor şi păsărilor domestice şi chiar hrana de căpetenie a ţăranului din Hurez nu mai poate fi asigurată din proprietatea personală şi trebuiesc cumpărate. Din producător, ţăranul a devenit consumator.
Printre ocupaţiile actuale, care mai aduc ceva venituri din agricultură, rămân doar pomicultura şi viticultura.
Sursele principale de venituri necesare existenţei sunt realizate prin activitatea pe care populaţia o desfăşoară în cadrul diverselor întreprinderi din afara satului – minerit, sondaje geologice, întreţinerea liniilor de înaltă tensiune, sau la întreprinderile din Târgu-Jiu şi Sadu.
Dacă arealul floral şi faunistic al Hurezului de altă dată, era atât de întins şi de bogat în trecutul îndepărtat, cu vremea, s-a restrâns la terenurile individuale pe care ţăranii le mai stăpânesc între râul Şuşiţa şi pârâul Cartiu.

Semnatura eletronica CertDigital
Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL