Un erotocrit gorjenesc de pe Valea Amaradiei – „MEANDRE” de Cornel Munteanu

669

Când, în urmă cu mai bine de patru decenii, veneam, prin concurs, de la o școală gimnazială gorjeană la un liceu de tradiție din Târgu-Jiu, viața medicală din municipiul de pe Jiul de Sus era dominată de câteva nume de mai veche recunoaștere(Ilarie Popescu, Grigore Lupescu, Ion Brânzan ș.a.). Îi cunoscusem pe cei înzestrați cu harul poetic în cadrul cenaclului „Sănătatea”, apoi în cel al nou-createi Asociații Culturale „Alexandru Ștefulescu” (1980), inițiată – cu secțiuni de poezie, proză, dramaturgie și artă – de dr. Smarand Alexandrescu, un entuziast căzând pradă sistemului politic și polițienesc…
În anii din urmă, numele doctorului Cornel Munteanu din Târgu-Cărbunești a devenit din ce în ce mai cunoscut atât pentru competența sa profesională cât și pentru scrierile literare editate. Medic primar (internist) la Spitalul orășenesc din Târgu-Cărbunești, dr. CORNEL MUNTEANU (n. 13 septembrie 1940, Crasna, Gorj) a urmat cursurile gimnaziale la Bărbătești, liceul la Târgu-Jiu și Facultatea de Medicină la Cluj. În 1980 își trece doctoratul cu o teză despre „stadiile incipiente ale hipertensiunii arteriale esențiale”, sub conducerea academicianului Aurel Moga. Este așadar un produs al strălucitei școli de medicină clujene, câștigând o incontestabilă notorietate, o voce de înalt profesionalism dublată de o conștiință de urgente imperative civice, ce-i dă dreptul să radiografieze cu exactitate sistemul, incriminând lipsa de profesionalism și corupția aproape endemică, într-o proză de observație incisivă și alertă.
Pasionat vânător și pescar, aducând de atâtea ori în rama epicii causeriile și istorioarele specifice îndeletnicirilor, el cultivă și epigrama cu aceeași dispoziție ironic-umoristică, ce se dovedește de multe ori potrivită, inspirată, spumoasă chiar („Doamna ce-am ales-o aseară”, 2009; „Printre cactuși”, 2010…)
Dincolo de acestea, ne-au atras atenția într-un mod aparte cărțile sale de proză scurtă, de la „Pete pe halatul alb” (2007) și „Focuri, fumuri…” (2010) la mai recentul „Meandre” (Ed. Măiastra, Tg.-Jiu, 2013, 300 p.)
Volumul de proză scurtă „Meandre” recomandă un prozator de reale disponibilități creatoare, amintindu-ne de scriitorii gorjeni: Nicolae al Lupului, Sabin Popescu-Lupu, Constantin Uscătescu, Iunian Th. Ciobanu ș.a., ale căror opere au văzut lumina tiparului fie în interbelic fie în ultimele două decenii dintre mileniile II și III (cele rămase în manuscris se cer grabnic valorificate, cu sprijinul factorilor culturali).
Este vorba, în cazul dr. Munteanu, de o reală vocație prozastică ce aduce în pagină oameni și întâmplări autentice, trăite, multe colportate de memoria colectivă a satelor de pe Valea Amaradiei gorjene. Petrecute fie în regimul trecut, fie în anii mai apropiați nouă, postrevoluționari, faptele evocate reliefează, în cadrele acestor două registre, psihologii și comportamente țărănești, unele de un pitoresc savuros, chiar senzațional. Este cazul atâtor istorioare transcrise cu un fel de alertețe orală, confesivă, colocvială (dialogul fiind suveran între modalitățile de realizare artistică), ferite de paseismul și idilismul sămănătorist tocmai pentru că autorul este un bun cunoscător al oamenilor și locurilor, un asiduu observator de moravuri al vieții țărănești, un «radilolog» de tipuri, caractere, comportamente, psihologii, nu inventate ori aduse în pagină de vreun sentiment nostalgic.
„Băutul” și „iubitul” (altfel zis „țuicăreala” și „ibovnicia”), hâtroșenia și pragmatismul gândirii țărănești, nu de puține ori ingratitudinea și nemernicia unor frustrați pervertiți (ca în Neam rău), șiretenia, dezicerea și lipsa de cuvânt (Africanu), naivitatea și prostia (Uite fractura, nu-i fractura), minciuna, imoralitatea în familie, injustiția în viața socială, mărginimea și abuzul unor funcționari ce pun în pericol libertatea oamenilor (Don Trocan) și multe alte racile ale lumii țărănești de ieri și de azi fac din aceste „felii de viață”, menite a contura profilul psiho-social al țăranului gorjean din această zonă, bucăți de incontestabilă realizare artistică.
Unele din aceste proze amintesc de indivizi din epoca defunctului regim, mai bine zis de anii CAP-urilor, cu îndoctrinarea și duplicitatea specifice, de la primari și președinți de cooperative agricole la mai recentul tartor județean, care nu rezolvă problemele comunității decât prin șantajarea primarului de a trece în barca sa, abandonându-și colegii de luptă ideologică pentru a face ceva pentru comunitatea ce l-a ales în fruntea treburilor obștești. Numai așa fondurile pentru dezvoltarea localității vor fi deblocate, o parte din bani ajungând, conform binecunoscutului obicei, și în buzunarele „generosului” funcționar județean (Lache).
În pofida acestor grave aspecte, autorul rezolvă totul într-o proză cu valențe ironice și satirice, forța umorului rezidând în buna cunoaștere a „mecanismelor” și moravurilor respective.
Între cele 23 de proze ale „Meandrelor” – ce sugerează spiritul «meandric» al psihologiilor comportamentale – foarte realizate ni se par de departe povestirile cu subiect „ibovnicesc”, precum Mireasă bătrână, Păcatul Mariei, șchioapa, Țața Leana, La cules de buruieni, Pedeapsă țigănească, Pomană de șase săptămâni, S-a dus Brand ș.a.
Avem în aceste istorioare de haz hâtru un fel de tablou erotocritic de viață țărănească gorjenească, neîndoielnic autentic și frust, în care ironia, persiflarea, umorul, în doze bine studiate, coagulează în scene epice memorabile de recognoscibil pitoresc rural. Mai peste tot instinctivitatea primară a țăranului definește varii caractere și comportamente pragmatice, de un trăirism cu fervori boccacciene… Povestioare licențioare, așa-zis „fără perdea”, astfel de bucăți radiografiază «milesianismul» unei lumi mai degrabă antonpannești și crengiste, în care „ibovnicia” și „parfumul de prune fierte” își joacă rolurile cu o firească filosofie de viață din zona hedonistă și a liberei opțiuni („femei cu viață în ele și porniri nepotolite” – S-a dus Band).
Sunt și alte teme, unele mai puțin convingătoare sub aspect artistic, altele de o suplețe compozițională indimenticabilă. Dacă „Ghemotocul”, piesa inițială, ne amintește de lirismul din „Puiul” lui Ion Al. Brătescu-Voinești, Leacul – construită pe legătura dintre om și animal , în cazul de față un cal – dezvoltă alert o întreagă filosofie de viață, determinându-l pe Stelică să se lase de băutură. Totul se rezolvă într-un final-surpriză ce detensionează starea de criză, aducând în casa gospodarului cumpătarea și buna înțelegere.
Alteori prozele dlui Cornel Munteanu rezonează cu o memorialistică – histoires veçues & vraies – din care nu lipsesc observațiile pro domo, în marginea binecunoscutei proze cu vânători și pescari (S-a stins Gore, La cabana Stejeretul…).
Sunt de reținut ușurința de a pune în scenă anumite «istorii» și, grație dialogurilor atât de cuprinzătoare și expresive, conturarea personajelor care se produce de la sine, căci, dincolo de o bună cunoaștere a oamenilor, autorul redă cu o fidelitate de fonograf vorbirea personajelor sale, atât de specifică țăranului din satele de pe Valea Amaradiei, și nu numai, din zona Cărbuneștilor, să zicem, până la Hurezani, Căpreni, Totea ori Țânțăreni. Este un limbaj suculent, de un colorit aparte, cu forme orale, lexeme și sintagme neaoșe, ceea ce asigură specificitatea regională a acestui epos țărănesc înveselitor. O comedie umană în datele ei primare și instinctive, în care cheful de vorbă, „limbarița” și simțul fabulozității, al colportajului, al bârfei de senzație scoate în evidență firea gorjeanului, persiflantă, hâtră, disimulantă, în general sufletul lui plin de «meandrele» propriului confort hedonist-existențial.
De asemenea, frazarea capătă deseori ritmuri aproape muzicale, cadențate – un fel de modulație poetică a discursului prozastic, fără însă a cădea în lirism -, de unde impresia de oralitate puternică ce-o capătă cartea în totalitate.
Zenovie CÂRLUGEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here