În toate accentele unui poet, în orice creaţie a fanteziei sale, se află întregul destin al omului. Ca toţi poeţii generaţiei sale, Iulian Paveloiu năzuise în lirica sa, în întregime nepublicată în epocă, să transforme toate speranţele, toate iluziile, durerile şi bucuriile, măreţia şi mizeria omului, obţinând la capătul procesului, emoţii estetice, mai degrabă metaestetice, dar într-un permanent dor de istorie. Întreaga dramă a realului, care devine şi se dezvoltă veşnic din sine însuşi, în suferinţă şi bucurie, îl consumă ca un rug pe poet şi îl înnobilează.
Pe Iulian Paveloiu, – versurile din „Momente absolute” ne indică acest lucru – trebuie, în virtutea unei necesare restituiri, să-l înscriem pe filierea vizionarilor, artistul coexistând deplin cu omul, dar lăsând sublinierile decisive viziunilor, ontoviziunilor, mai exact. Obsesia frumuseţii e baudelairiană, cultivarea stărilor sufleteşti, de asemenea. Omul are acces la propria sa fiinţă, însă apoi se trezeşte brusc închis într-un cerc, care-l azvârle în dilemă.
Echilibrând principiul endotelismului cu cel al exotelismului, Iulian Paveloiu încearcă voluptatea retrăirii marii poezii simboliste şi hermetice, are nostalgia spaţiului literar francez interbelic. Discursul său oarecum vetust, vădeşte alte prospeţimi, care vin din vorbirea interioară, din cuvântul sufletului. Consecinţă importantă pentru “rostirea” poetică: limbajul interior determină un fel de codificare a imaginilor, deoarece se impune o lege primordială a stării de veghe limpede care ordonează visul. Iar poezia e vis. “Visul e o realitate, pe care n-o putem percepe altfel după cum bănuiesc unii, ancestrală” – ne spunea într-un interviu scriitorul Valentin Taşcu. Poezia e utopie, iar “utopia este chiar literatura, pentru că încearcă să ofere o imagine ideală a lumii concrete şi plicticoase”, ne explica acelaşi om de cultură şi poet.
Motivul clipei goetheene, apropiate de ontos (printr-un perfect simplu), de ontosul alografic denumit onto(logic) (conform lui Gerard Genette) – ceea ce înseamnă că orice operă este produsul unei tradiţii – intră într-o succesiune în spirală ascensională spre-un “azur purificat”.
Poetul se rosteşte poetic asupra fiinţei care se relevă treptat, aşa cum ajunge ea încet-încet să se cunoască pe sine însăşi şi să se manifeste. Sedus de “linişti submarine”, se lasă în voia imaginaţiei sale “productive”. Toposensitiv, scoate din adâncurile limbajului simboluri care configurează o realitate inventată; în această fază a suspendărilor, lumea ficţiunii nu este decât lumea textului, o proiecţie a textului ca lume.
Iulian Paveloiu practică o scriitură cu un registru larg reflexiv, elegiac, meditativ, melancolic, istoric, autoironie. Gesturile sale vădesc maturitate, o plăcere a textului şi a tehnicilor de elaborare a acestuia, atât la nivel paradigmatic cât şi sintagmatic, niveluri particularizate cu o insistenţă de cele mai multe ori câştigătoare.
Astfel atitudinea, gravă, când nici nu te-aştepţi, ia o turnură de umor fin, de factură livresc-barocă. Când o boare parnasiană, când o alta bacoviană, resuscită la o atentă lectură substraturi personale, de adânci rezonanţe culturale şi cultuale, cu dezvăluiri din spuza începuturilor a unui Dasein ce părea îngropat pentru totdeauna. Fusese îngropat dar, tocmai pentru a fi conservat peste milenii, având acele sacre calităţi ale vârstei de aur, şi putând oricând declanşa mişcarea de urcare la fundamente. Daseinul este “o fiinţă în fiinţă”, “locul unde survine întrebarea cu privire la fiinţă”. De aceea “centralitatea Dasein-ului este doar aceea a unei fiinţe care înţelege fiinţa”, (vezi Paul Ricoeur – Eseuri de Hermeneutică). Automat ni se impune de la sine o altă poezie, poezia în poezie, şi un alt tip de poet, a cărui centralitate este doar aceea a unui poet care înţelege poezia. Şi, înţelegând-o, îi reface sprachegeist-ul, îi redesenează modelul, îi salvează arhitextul ş.a.m.d.
Versul ceremonios, ritualic, alternează cu cel sprinţar, optimist, de un constructivism robust. Dimensiunea ludică este astfel subtil conjugată cu cea conceptuală. Figurile retorice sunt folosite într-un mod creator, ele nu doar înfrumuseţează conţinutul, ci contribuie la schiţarea unuia diferit, în care, nu totdeauna, imaginile sunt noi; în schimb, prin similaritatea şi contiguitatea lor, metaforele şi metonimiile, nu numai că particularizează stilul autorului, dar procesual devin o formă autorizată de cunoaştere. Dar o cunoaştere inversă, a limbajului poetic însuşi, dinspre exterior spre propriu-i Centru, unde se află Esenţa. Conexiunile sunt imprevizibile, contradicţiile-fertile, conotaţiile secretă magii, peisajele sunt metasemiotice, încărcate de “licori necunoscute”, de “vrajă” şi de “vis păgân”.
Egocentrismul culturii europene este atenuat de altruismul culturii româneşti, dar nu într-o opoziţie ireconciliabilă, ci într-un coincidentia oppositorum benefic, înnoitor, repotenţator. Poetul aduce neliniştii de a trăi in saeculum caracterul spiritualităţii vechi, aceea care face dovada unei existenţe in aeternum.
Biografia şi literatura nu mai au indentitate separată, ele îşi schimbă chiar şi aparenţele, care, de la un moment dat, devin înşelătoare ori dimpotrivă dezvăluie totul dintr-o dată: orice om merge spre Dumnezeu prin propriii săi zei. Aceşti zei sunt: omul ca fiinţă pentru experienţă şi omul ca fiinţă pentru mituri. (aceştia de grad secund: adică metazei – n.m.I.P.B.)
Sub geometria poemelor mocnesc cenuşi eminesciene, trimiterile mitologice stabilizează o materie verbală abundentă, dar riguros motivată. Zvâcneşte în fiecare stih o clasicitate modernă. Încercând să învingă dualismul eu-univers, poetul îşi doreşte deseori să nu suprime pulsurile inconştientului. E o luptă cu sine însuşi aproape pierdută, căci ceea ce-l caracterizează pe (meta)po(i)etul Iulian Paveloiu este chiar luciditatea subminată din lăuntru de forţele nesupuse raţiunii şi paradoxal consolidată de o vocaţie umană permanentă. În orice caz, o misterioasă coerenţă ţine într-un viguros şi riguros ansamblu o materie lirică densă, policromă, axată pe pilonii unei poetici transparent-obscure, dialectice, aşadar pretransmoderne.
Totuşi, în efortul său spiritual de a se elibera şi de a face din poezie o acţiune vitală, autorul cărţii de faţă acuză parcă o prea implicată participare a gândirii la toate formele şi fiinţările. Astfel peste ritmul cel pur, al inimii, al sângelui, se insinuează un ritm mecanic, regulat; care anunţă renunţarea la autentica vibraţie lirică. Autosesizându-se, poetul ia măsurile de urgenţă; adoptă postura lui Narcis, fiindu-şi suficient sie însuşi, întocmai ca Dumnezeu, pe care-l simte în el ca pe un flux. Dar şi această stare de spirit supremă, de fericire perfectă şi totală, inefabilă în sine, este şi ea efemeră. Însă, tainic, orice imagine se organizează în simbol, cuvintele încetează de a mai fi semne şi participă ele însele la lucrurile, la realităţile psihice pe care le evocă. Poetul nu va avea linişte până ce nu va forţa din nou porţile paradisului, până ce nu va recrea prin verb fericirea pierdută. “Iar aceste imagini care sunt luate din pulberea sensibilului”, scrie Marcel Raymond (De la Baudelaire la suprarealism) – nu au funcţia de a descrie obiecte exterioare; rolul lor este de a prelungi, de a restitui mişcările interioare”.
Arghezianismul şi arghezianitatea îşi pun pecetea asupra dicţiunii lui Iulian Paveloiu. Dar şi lirica lui Ion Barbu, Dan Botta. De fapt, să nu ne-ascundem după deget, poezia acestui gorjean, repus, prin studiul meu, după moarte, în drepturile auctoriale, este o poezie cărturărească. Imitaţia e mai profundă decât analiza stilului. Literatura se naşte din literatură, arta are în spatele ei un şir de fapte de artă (“Talentul este produsul unei culturi”) – citez din Eugen Simion, din “ întoarcerea autorului “Orice carte serioasă cuprinde şi o estetică a genului şi chiar un sistem de lectură”. Dintr-un element referenţial, decorativ, (limitat de regulă la fondul mitologic), cultura a fost asumată şi pusă în rândul obiectelor intime ale poeziei. De la imaginea-mit s-a ajuns la imaginea – obiect. Memoria este cea care ne provoacă şi ne determină scrisul. Scriitura nu poate fi decât un produs al sensibilităţii cultivate. Ca poet, Iulian Paveloiu se găseşte mereu în interiorul unei mitologii literare, pleacă şi se întoarce la simboluri deja sacralizate prin cultură. Acest lucru presupune curaj. Căci e mai dificil să reformulezi în cunoscut, să creezi o mitologie lirică dintr-una existentă, şi toate aceste ţeluri şi obstacole necesită un spirit extrem de profund. Cert este că poezia nu e o evaziune (o referinţă deci), ci un fapt de conştiinţă şi de existenţă. Poetul modern trăieşte în (şi prin) literatură, pentru că literatura a devenit o formă a vieţii lui interioare. “Asumat, livrescul devine un mod de a fi – conchidea într-un context, Eugen Simion – , masca poate reprezenta una din formele profunde ale spiritului pentru că opţiunea presupune un proces al conştiinţei neliniştite, căutătoare de soluţii”.
Literatura nu este în fond decât viaţă condensată în mituri. Ea este întemeiată pe sentimentul întrepătrunderii între natură şi spirit. Poezia trebuie aşezată sub semnul propriului destin. Poetul îşi caută drumul între vis şi viaţă, caută un fel de nou echilibru care să fie natural şi normal, invizibilul şi vizibilul formând două lumi complementare, două moduri deplin concordate ale realităţii esenţiale.
Adică, Iulian Paveloiu caută soluţii. Intuieşte că între o civilizaţie şi o cultură a pădurii şi o civilizaţie şi o cultură a templului, trebuie pus semnul mulţimilor incluse. Shakespeare-an şi Valéry-an, reuneşte Nordul cu Sudul, substanţele poeziei sale fiind însetate de orizonturi fictive ca şi de altitudini transcendente. Dar ce este poezia? Este culoare, relief, muzică, rostire, impresie, expresie, artisticitate, armonie, comunicare, arhitectură verbală, desen sensibil, puritate a înţelesurilor, construire a ceea ce inspiraţia oferă, (sau textul însuşi în dezvoltarea lui). “Poezia este literatura redusă esenţial la principiul ei activ, curăţită de idoli feluriţi şi de iluzii realiste, de echivocul posibil între limbajul adevărului şi limbajul creaţiei “ (Paul Zarifopol, Pentru arta literară II). Ea este exact ceea ce este: suport metafizic al trăirii de zi cu zi şi lăcaş al fiinţei nemuritoare.
Varietatea ritmului, ruperile de ritm, urmează parcă evoluţia sinuoasă a Eului liric. Acest Eu liric ştie de un dincolo ezoteric, spaţiu liric unic în care locuiesc tâlcurile absolute ale existentului. Asupra acestora se apleacă poetul modern şi ce vede el? Vede mituri ale poeziei moderne: limbajul (Roland Barthes: “Literatura devine utopie a limbajului” ); fantezia (“De la stăpânirea realului , în esenţa sa, s-a ajuns, prin Baudelaire, la degajarea de acest real şi la afirmarea , ca principiu creator şi dinamic al lirismului – a fanteziei, “facultatea producătoare de ireal”. Era tot o manifestare a poetului, dar de data aceasta Arta nu mai vroia să imite Natura, ci s-o depăşească, să-i opună o suprarealitate “mai bogată în esenţe, tocmai pentru că nu mai era doar ecoul unor date concrete, ci o construcţie independentă în spirit” – Ştefan Augustin Doinaş; Orfeu şi tentaţia realului). Mai departe: inconştientul, tăcerea, Ideea egală cu Absenţa, neantul dublu (al trecutului care a fost şi al viitorului care încă nu este); Increatul (punctul origo încărcat cu toate virtualităţile); tărâmul pierdut, în care poezia îşi însuşeşte suprema virtute a Ficţiunii. Iulian Paveloiu este familiarizat cu toate acestea şi stilul său nu pare obosit de cultivarea lor chiar în exces.
Pentru Iulian Paveloiu, cel dintâi clasicism este cel folcloric (“basmul rostuieşte minuni’’) – exotericul înfăţişează miraculosul sub o formă atenuată – vezi teoria lui René Guénon). Vasile Lovinescu şi precizează că în India, până astăzi, şi în lumea antică, mitologică, basmul este şi era o exteriorizare, afabulare a unor rituale îndeobşte secrete, ce se oficiau în sanctuare. Autorul “Momentelor Absolute” sesizează, iată “tainiţele ezoterice ascunzând Katabaza şi Anabaza vreunui zeu, sacrificiul “in divinis“ al Omului Universal, “momentul” primordial când Cerul şi Pământul se întâlneau, etc.
Motivul gândirii împrospătate de amintire, aceasta din urmă simţind urmările virtualităţii originare, ne revelează starea de criză a fiinţei, mereu în căutarea îngerului său, şi de aceea începând să accepte ca singura limbă a durerii: tăcerea, iar Iulian Paveloiu a scris poezie sub acest semn autoimpus, al tăcerii şi transfigurării finale.
Uluitor în scriitura lui Iulian Paveloiu, modernismul glisează spre neomodernism, spre metapoezie. Depistăm fenomene de intertextualitate, în sensul că poetul foloseşte, în compunerile sale, aluzia, referinţa implicită; de para – şi arhitextualitate, în sensul că poetul îşi precizează textele ca gen, specie: “ Contemplaţie”, “Psalm vegetal”, “Romanţă”, “Idilă”, “Elegie”, “Reverie”, “Meditaţie”, “Cântec de faun”, “Balada păstorului cântăreţ”, “Stanţe”, “Imnul frumuseţii”, titlurile furnizând informaţii po(i)etice despre text şi stil, de metatextualitate, în sensul că poezia devine metapoezie, corpus de arte poetice, implicite şi explicite; de hipertextualitate, creatorul liric derivând un text din altul, prin imitaţie sau transformare, în regim ludic, satiric sau serios. Iulian Paveloiu pare să prefere în speţă toate cele şase tipuri de hipertextualitate; pastişa, şarja, forgeria, parodia, travestirea burlescă şi transpoziţia. Indicele de literaritate (poeticitate) al “Momentelor Absolute” este ridicat pe terenul lingvistic-cultural, condiţionat de codul estetic. Textul creat de poet îşi are propriile structuri literale, un alfabet inconfundabil, dar poetul indică şi alfabetul genetic al textului, tradiţia lui. Caracterul autosemnificant al expresiei poetice se manifestă în aceste împrejurări în stare aproape pură (Cantilena). Iulian Paveloiu îşi scrie poezia propriului arhetip, adus în text printr-un adevărat labirint semantic şi proiectat în transmodernism.
Apreciez, deci, din toată inima, gestul, din epocă, oficiat de Fundaţia – Cultural – Ştiinţifică “Gheorghe Magheru”, a elevilor şi cadrelor didactice de la liceul cu acelaşi nume, dar, în primul rând pe Profesorul Inginer Dumitru Bunoiu, care nu mai este printre noi, căci între timp s-a dus să moară puţin. Îi recontez, iată, în glorioasa-i postumitate, pentru curajul pus în recuperarea integrală, ontologic-axiologică, a acestui poet interbelic gorjean, cu totul notabil, de a cărui contribuţie, fie şi postumă, Şcoala de Literatură şi Spiritualitate Gorjeană nu s-ar fi putut lipsi. Prin Iulian Paveloiu şi Nicolae al Lupului, Şcoala de Literatură de la Târgu-Jiu îşi mai adaugă încă o “cărămidă la o casă” a limbii şi poeziei române, dintotdeauna şi de pretutindeni, dar mai ales din Gorjul cultural-literar
Ion Popescu-Brădiceni,
Verginica Perca
