Oameni buni,
După cum aţi văzut, botezul e, mai degrabă, taină, e tăcere despre care, dacă nu știm, ar trebui să tăcem. Ceva asemănător şi în privinţa timpului. Nu cred că a fost vreun gânditor de pe faţa pământului, să nu se fi aplecat asupra lui, să nu-şi fi pus măcar o dată întrebarea: ce este timpul? Dacă are substanţă etc.?
Desigur, n-am să reiau, sintetic, ce s-a zis de-a lungul istoriei. În definitiv, la ce bun?! …Însă dincolo de spusele lumii, noi, pământenii, s-ar părea că avem, în spaţiul nostru strâns şi re-strâns, un fel de ,,vremuri”. De exemplu, de la începuturile mele, din momentul în care abia crăpasem ochii şi până să-mi intre pe geam ursitorile, am avut vremea ursitului. Toţi forfoteau în jur, cu gândul că trebuia să aibă copilul, adică eu, un drum. Apoi, între ursit şi scufundarea în cristelniţă, am avut vremea botezului. De câte ori schinceam, sărea când mama, când nu mai ştiu care din neam, cu încreştinarea. ,,Fată, moare copilul aşa şi vă ştie lumea!”
Adevărul e că atunci când am văzut eu, noaptea, lumina zilei, singurul ,,doftor” pe la noi, era unul, Gorici, făcut sanitar pe front, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru orice chestiune, oarecum ieşită din raza ,,specialiştilor” din sat, Gorici administra penicilină. Îţi arunca ăsta seringa în cur din pragul uşii. Dacă aveai norocul să îţi treacă, îţi trecea…
Pentru chestiuni la ordinea zilei, altfel stăteau treburile. De exemplu, dacă te durea burta, te trăgea baba Safta, pe pântec, după ce înghiţeai vreo zece boabe de fasole, descântate într-un tuci cu lapte. Apoi te dădea, tot ea, de trei ori peste cap, cică ţi se răsturnase rânza.
Dacă te dureau şalele sau un picior, îţi punea diagnosticul Mărin al lui Grecu. Ca ,,specialist”, el îţi ciupea muşchii şi îţi punea oasele la loc. În caz că se constata vreo complicaţie după tras, te înfăşura în lână stropită cu rachiu, frunte de cazan. Zăceai acolo, vreo două, trei, zile, beat şi până la urmă îţi reveneai. Dacă îţi mai reveneai, dacă nu, chemau preotul, te spovedeai, te grijau… Abia atunci, după cum se îndrepta grijania, fie spre coada lingurii, fie spre vârful ei, se rânduiau treburile. Întâi se tocmeau groparii, apoi cei ce îţi aduceau lemnul de cruce şi îţi făceau tronul… Mai pe urmă, babele cu jelitul.
Mă rog, urlai din cauza vreunei măsele, ţi-o scotea Riţa lui Făsui cu cleştele de scos cuie. Le găsise pe maidan, după ce trecuseră, pe la noi, nemţii, în primul Război Mondial. Ți-o scotea nu înainte de a-ţi da Ghioace o litră de ţuică foc! Altfel, Riţa nu se băga. Beai din ţuică pe nerăsuflate, până mai rămânea cam de un deget, un deget şi jumătate, apoi te întindea Riţa pe prispă, îţi pune piciorul pe piept şi când se căznea asta o dată, jurai că au văzut pe dracu viu, rânjind la tine, agăţat de tavanul casei. De cum îţi dădea ea drumul, îţi clăteai gura cu restul de băutură, apoi umblai năuc, cu falca într-o mână, de la ea din poartă, până la Biserica Nouă, cam vreo jumătate de noapte. Numai după ce mai treceai, iarăşi, pe la Ghioace, pentru dezinfecţia totală, cădeai lat, într-un şanţ sau la vreun cap de pod.
Într-o altă situaţie, în care rămâneai aşa, cu mintea priponită în cine mai ştie ce hăţişuri, îţi descânta de deochi Foaca lui Focu. Nu răzbea ea în război cu necuratul, îţi stingea Jiţa lui Pătru trei tăciuni în apă sfinţită, bolborosind ceva. Apa trebuia băută când lătra pentru prima dată căţeaua lui Cioacă, în dosul Cerboaiei, înaite de întâiul cântat al cocoşilor.
Fraţilor, leacuri şi leacuri, vremuri şi vremuri! Cert e că nu era săptămână să nu sune goarna şi să nu petreacă popa pe careva. ,,Gata, şi-a făcut stagiul de militărie! – constata Leanca, femeia unuia întors din bătăi, la Periprava. Că ar fi rămas de-atunci, cumva, paliu, nu ar fi fost, pentru autorităţi, cine ştie ce încurcătură, însă faptul că nu-şi mai putea controla băşinile, i-a adus lui Leancă, iar ani grei de temniţă. A scăpat un fâs mai zgomotos, tocmai când, la o adunare în sat, luase cuvântul chiar to`arăşul prim, de la partid.
Nimeni nu ştia însă unde îşi odihneşte oasele Chirţu. Pe motiv că ar fi zis unul că a fost legionar, l-au împuşcat comuniştii fără proces. Fane al Dini, din aceeaşi panoplie, îşi schimbase la timp numele din Dragu în Drăguleasa. Trecuse la comunişti şi, uite aşa, scăpase fără un glonţ în cap. Ba mai mult, pentru toate cele, tovarăşii îl ridicaseră la gradul de înţelept şi făcea parte din ,,Sfatul bâtrânilor”, în sat.
,,Chestii, socoteli!” – cum ar fi spus unul, Mărin Hodeanu, de pe la Dobreţ. Om înţelept. Nu a ridicat un deget când i-au naţionalizat moara, i-au luat acareturile, casa… Totul părea un fleac pe lângă moartea femeii lui dintâi, făcută bucăţi, într-o zi, de roata morii. Activiştii îi păruseră lui Hodeanu chiar mai iscusiţi decât ea.
După naţionalizare şi întovărăşiri, colectivizarea. De inimă rea, au dat colţul, Gheorgheru, Tingirică ăl bătrân, Tuiu, Ciocea, Turcu… Chiar şi Ciacă şi Ciulu, cei ce se ocupau cu hoţiile prin sat. Nu se mai pomenise până atunci să nu aibă în sat cine te fura.
O idee mai târziu, în urma lor, a închis ochii Jiţa, apoi şi Anica lui Iepanu. După ultima, rămăsese de izbelişte cocioaba şi o turmă de mâţe flămânde. Încremeneai dacă treceai, cumva, pe acolo, noaptea. Mârâiau împeliţatele de-ai fi zis că se certau cu diavolul pe un colţ în iad. Ceva mai pe urmă, s-a dus şi Stan cu Anica, apoi Băcanu cu Băcănica… Ba nu, Băcanu a mai rămas pe-aici să păzească cireşii de pe Dealul Lupei, de noi, copiii. S-au prins comuniştii că e de-al lor, bătut în cap, şi l-au făcut pândar. Pe el, pe unul Aurel al lui Lungu şi pe încă mulţi alţi nespălaţi. La creier, vreau să spun. Mulţi, la nivel naţional, prea mulţi! Asta e, câtă vreme nu suntem un popor de genii. De la el, de la Lungu şi alţi pândari, ce-i drept, târziu am înţeles şi eu că averea poporului era averea lor, a activiştilor. Ca şi acum! Restul, ,,pierdere de vreme şi vânare de vânt.” Ce să faci, vremuri şi vremuri?! Aproape că schimbaseră o lume! În locul lui Turcu, crescuseră, deja, ,,ai lui Turcu”, apoi, ,,ai lui Ciocea”… Ăştia prinseseră la timp gustul socialismului, gust de puşlama, şi au tot ţinut-o aşa. După ei, ,,ai lui Tingirică” , ,,ai lui Tuiu”… Ba, parcă ăsta nu a avut urmaşi! Da, da, că şi acum, în locul lui e doar un mare gol. Fraţilor, ca să nu o mai tot lălăim, de reţinut este faptul că atunci când eram eu copil, deşi se întâmplau cele spuse mai sus, oamenii erau şi surzi, şi orbi, iar eu, evident, nu înţelegeam mai nimic. De învăţat, ce să mai zic?! Mă pupa un nu ştiu cine şi-mi dădea bomboane, îl credeam Dumnezeu pe pământ, chiar dacă el era tartorele deghizat. Venea un altul şi-mi arunca o acadea, cisvârta, de, îl credeam deja… Când călca prin sat vreun activist de la regionala de partid şi promitea marea cu sarea… Ce vorbeşti, domnule, până dincolo de urechi căscai gura. E, ca să vedeţi şi voi cum se scrie istoria?! Din activişti şi din ăilalţi, de au căscat atunci gura, urmaşii, apoi şi urmaşii urmaşilor. Mda!… ,,Bă nene, uite, vin alegerile!” – zice unul – ,,Poate o mai pune şi ei un ban, ceva, la pensii, la salarii…” ,,A, nu-i bai! – vorba ardeleanului – Reactivaţii sunt pe poziţii, iar de-al de gură cască şi din cei ce cască gura, câtă frunză, câtă iarbă!” Iar de aici, statul, singurul loc sigur de furat! Trebuie doar să fi pus pe listă, adică, vreu să zic, să fii un însemnat. Că om, nici pomeneală!
Totuşi, fraţilor, una e vremea copilăriei, şi alta ar fi vremurile sub care trăim! Evident, dacă nu am dat în mintea copiilor. Vă las pe voi să trageţi concluziile şi să-mi ziceţi şi mie despre ce şi cum…
Nicolae Bălașa
