După crearea Cenaclului Flacăra, prin anul 1973, poetul Adrian Păunescu avea nevoie de un redactor care să scrie despre muzica tânără, mai ales de folk, şi de un om de legătură cu folkiştii momentului. Aşa a fost adus ca redactor George Stanca, un inginer constructor ce nu-şi susţinuse diploma de licenţă.
Avea experienţa unui fost component al unei formaţii muzicale Rok studenţeşti ODEON, a Institutului de Construcţii Bucureşti, şi se cunoştea de la spectacole cu cei mai mulţi dintre folkişti. Cu Mircea Vintilă, Doru Stănculescu, Sorin Minghiat – ambii studenţi la Institutul de Arhitectură Bucureşti, pe atunci, unde Sorin Minghiat e acum cadru universitar, Valeriu Sterian, Mircea Florian, Dan Andrei Aldea, cel plecat mai târziu în Germania Federală, Zoe Alecu, Adriana Aush, Marcela Saftiuc, de la Cluj-Napoca, Dan Chebac şi alţi folkişti talentaţi. O vreme a mai scris la rubrica sau pagina de „Muzică tânără” şi efemerul redactor Nicolae Spirescu, altfel un sobru comentator. Amândoi redactorii paginii de muzică tânără, dar mai ales George Stanca critica şi valoarea uneori îndoielnică a versurilor din muzica uşoară românească a acelor vremi.
Pe atunci n-aveam ştiinţă de primele lui încercări literare cu care apelase în copilărie ori adolescenţă la revistele „Cravata Roşie” şi „Luminiţa”, de care se leagă încercările sale de a-şi publica versurile.
Băiat simpatic, brunet şi cu mustaţă, George părea anume făcut să fie omul bun la toate sau, cum s-ar spune, un fel de ţuţăr al BOSS-ului. Astăzi, George Stanca este un poet consacrat şi un traducător acuzat de plagiat. Dar asta este o altă poveste. Ba chiar primul scriitor român condamnat pentru plagierea unei opere literare. E vorba de romanul „Jurnal”, selecţie din cele 13 volume ale lui Lev Tolstoi, tradus iniţial din limba rusă de Janina Ianoşi. Vinovat sau nevinovat, George Stanca semnase cartea „Memorii”, semnată cu pseudonimul Ghenadi Strungar şi condamnat la un an de închisoare cu suspendare. Cert e că nimănui nu i-ar fi trecut prin minte evoluţia sa ulterioară cu drumul spre poezie şi mai ales unele vicii de caracter.
Aşa că, neavând la acea vreme statutul de poet, trecem doar sub titlul de inventar aserţiunea lui E. Lovinescu preluată dintr-un comentariu critic publicat de Revista Fundaţiilor Regale nr. 6, iunie 1946. În care E. Lovinescu afirma: „Un poet, un artist pot fi cum vor voi sub raportul caracterului sau al corectitudinii.” Mă rog, textul respectiv avea titlul „E. Lovinescu contra N. Iorga”. Între cei doi corifei – Lovinescu al criticii şi istoriei literare, iar N. Iorga un valoros istoric şi fondator al revistei Neamul Românesc, al Şcolii de vară de la Vălenii de Munte. Şi chiar poet talentat. Poemul „Brad bătrân” fiind o admirabilă reuşită în poezie, cântat cu patos în Cenaclul Flacăra.
Iar Cenaclul Flacăra îl are ca fondator pe poetul şi publicistul Adrian Păunescu, care l-a creat încă din 1973. Primele şedinţe s-au ţinut la Casa de cultură a Sectorului 1, din str. Slătineanu ori chiar la Muzeul Stork. Desigur, peste ani, într-o biobliografie aparent oficială de pe internet, George Stanca se aureolează cu faptul că ar fi fost membru fondator al Cenaclului Flacăra, împreună cu poetul Dorin Tudoran şi Adrian Păunescu. Între 1973-1975, George Stanca se mai descrie şi ca Şef al paginii muzicale, botezată de A.P. şi nu de el, „Muzica tânără”, dar şi secretar al Cenaclului Flacăra. Tot ce-i posibil, George Stanca reuşind în felul acesta să-şi cosmetizeze niţel cariera profesională. Totuşi, primele cronici de cenaclu au fost scrise şi semnate de bunii prieteni Dorin Tudoran şi Eugen Seceleanu – şeful Secţiei Reportaj -, coautorii unui volum de publicistică „Martori oculari”, apărut în colecţia REPORTER XX, la Editura Junimea, Iaşi, 1976.
Repet, în acei ani George Stanca nu era poet şi nici noi nu ne permitem un comentariu critic asupra operei domniei sale, ci doar rememorăm nişte întâmplări şi fapte din vremea când eram colegi la „Flacăra”, revistă săptămânală al cărei Redactor şef se numea Adrian Păunescu.
Îmi aduc bine aminte cum BOSS-ul nu vroia să mă lase în armată. Mi-o amânase de vreo două-trei ori şi am mai fost trimis la un doctor ca să mă scape de ea. Mă însoţea colegul mai mare Cornel Bozbici, critic de artă şi viitor redactor şef adjunct la revista lunară „România pitorească”, iar spre stupoarea domniei sale i-am mărturisit doctorului că eu vreau să fac armata şi să scap de ea. Uluit, doctorul n-a avut încotro şi n-a mai fost obligat să-mi dea scutire. Oricum, nu mi-ar fi plăcut să fiu declarat inapt militar.
Aşa că, iată-mă militar TR – adică, cu termen redus – la Brăila. Într-o unitate de artilerie 01257, gard în gard cu cartierul brăilean Viziru II. De unde, în vara lui 1974, am primit o permisie de o săptămână. Ţuşti la Bucureşti şi, n-aşa, merg să-mi văd colegii din redacţie. De la care am aflat că voi fi dat afară, a se citi restructurat. Îl supărasem tare pe BOSS, mai ales că-l refuzasem cu amânarea încorporării mele. Că de scăpat de armată nu eram sigur. Şi mi s-a mai spus că sunt în fruntea listei de restructuraţi.
Norocul meu a venit exact de unde nu mă aşteptam. Pe atunci, preşedintele Comitetului pentru presă şi edituri – a se citi cenzura partidului – se afla un intelectual fin – Ion Cumpănaşu. Om ce nu mă cunoştea câtuşi de puţin. Şi totuşi, Ion Cumpănaşu – fiul unui preot din Horezu – ar fi transmis redacţiei revistei Flacăra ca Ion Predoşanu să nu fie dat afară. Foarte probabil, Ion Cumpănaşu îl cunoscuse pe tatăl meu – Vasile Predoşanu -, care îi lucrase ca meşter tâmplar împreună cu nişte nemţi, înaintea celui de-al doilea război mondial, tâmplăria la casa părintească. A tatălui său – preotul Cumpănaşu, din Horezu.
Ca defecte, mi se puteau imputa că par recalcitrant şi nu sunt membru de partid. La fel ca şi George Stanca. Numai că, se pare, la Cenaclul Flacăra, Gigi era de neînlocuit. Şi-atunci, Redactorul şef Adrian Păunescu ne-a păstrat pe amândoi, înjumătăţindu-mi mie norma. Aşa se face că timp de şapte luni, am luat bani mai puţini. Ca să trăiască şi George Stanca. Numai că, în cele şapte luni grele am muncit mai mult şi aveam acord mai mare.
Despre Gigi Stanca se mai ştia că este fiul Anişoarei, născută Crăciun, şi al lui Nicolae Stanca, economist. Cu obârşii oltene. Văzuse lumina zilei în Buftea, judeţul Ilfov, şi este absolvent al Şcolii primare din cartierul Giuleşti Sârbi, raionul Gheorghe Gheorghiu-Dej, Bucureşti. Acolo unde, după 1990, şi-a ridicat o vilă.
Ca absolvent al Liceului „Doamna Stanca”, a urmat cursurile Institutului de Construcţii Bucureşti, între 1965-1973. A mai şi lucrat, prin anii 1970-73, pe la nişte depozite. Semn că-şi terminase studiile la seral, iar pentru obţinerea Diplomei de licenţă ca inginer constructor se zicea că-l ajutase Adrian Păunescu. Care-i sugerase, pare-se, să ia din biblioteca Institutului de Construcţii o lucrare de Diplomă mai veche, s-o multiplice şi s-o prezinte ca originală. În bulibăşeala acelor vremi, cine să-şi mai fi adus aminte? Ipoteza este verosimilă.
George Stanca debutase publicistic în revista „Săptămâna” lui Eugen Barbu, fiind titularul rubricii de muzică pop-rok-uşoară. Cu mult înaintea lui Andrei Partoş, actualul realizator al nocturnelor de la Radio România Actualităţi. Înainte de a fi adus la „Flacăra”, în 1973, Gigi mai colaborase la revista „Contemporanul” şi la „Scînteia Tineretului”.
Până-n 1989, George Stanca a lucrat ca inginer, inclusiv proiectant. Nu se ştie ce l-o fi apucat, după 1990, când l-a dat în judecată pe Adrian Păunescu din pricina căruia, gândea el, fuse dat afară de la „Flacăra”. Nimic mai fals, procesul încheindu-se cu respingerea acuzaţiei. În realitate, Adrian Păunescu a făcut multora bine şi, uneori, şi-a găsit rău.
Pe Dorin Tudoran îl cunoştea din studenţie, iar în 1973, când la 1 februarie a fost numit Redactor şef la revista ilustrată „Flacăra”, Adrian Păunescu i-a propus acestuia să-l urmeze. Dorin Tudoran a fost redactor la Publicaţiile pentru străinătate, între 1971-1973. Dar nici la „Flacăra” n-a făcut purici mulţi, tot doi ani 1973-1974, de unde a trecut la revista „Luceafărul” a tinerilor scriitori, unde-a lucrat până-n 1980.
Într-o seară de toamnă a anului 1974, mai toată redacţia îl aştepta pe BOSS să ne aducă o veste importantă. Cei mai mulţi ne terminaserăm treburile şi trăncăneam pe holul redacţiei. La un moment dat, intră pe uşă val-vârtej însuşi Redactorul şef, Adrian Păunescu. „Am jucat şah cu secretarul general şi m-a învins. E genial!”, apucase să ne spună. Înţelegeam, cei mai mulţi, că se lăsase bătut de Nicolae Ceauşescu, altfel un pasionat al jocului de şah, şi a obţinut trecerea revistei de la categoria B la categoria A de salarizare. Deci ne mai creşteau lefurile un pic.
Repezit şi cu tupeu, Dorin Tudoran aruncă: „Cine mă Adriane, dobitocul ăla?” La care Adrian Păunescu n-a scos o vorbă şi a intrat în biroul său. Ştiind prea bine că-i vânat de tot felul de turnători şi securişti – de care redacţia nu ducea lipsă –, Adrian Păunescu a ales o aplanare fără scandal a neplăcutei situaţii. Din acel moment, Dorin Tudoran n-a mai fost colegul nostru la „Flacăra”. A fost transferat la „Luceafărul”. Unde Redactor şef era bunul amic al lui Adrian Păunescu, poetul şi publicistul Nicolae Dragoş – gorjean ot Glogova.
* Fragment dintr-un volum cu acest titlu, aflat în pregătire, de amintiri din anii petrecuţi la revista „Flacăra”, o şcoală de gazetărie şi atitudine angajată în slujba intereselor poporului român.
