Încă un brădicenean, autentic şi de vatră, cum, vine vorba, descins din Transilvania lui Octavian Goga dincoace, în Subcarpaţii Gorjului, scoate pe piaţa cărţii o carte de poezii intitulată, agonial: „Hanul Catârului Zburător sau cânturile Catârului”. Este semnată de un poet adevărat, MIRCEA LIVIU GOGA. Personajul, pe care îl ştiu de o viaţă, e un tip picăresc şi donquijotesc, cu un temperament „fierbinte”, cu, bănuiesc, ascendent mai degrabă grecolatinitatea sudică decât în nordul septentrional.
Egida Editurii Ramuri din Craiova, una prestigioasă, reprezintă un garant în plus, redactorul de carte este ea însăşi o scriitoare de primă linie a Olteniei contemporane – Ioana Dinulescu; grafica aparţine unui artist sigur pe uneltele sale, căci – subliniez – Gabriel Goga stăpâneşte tehnicile post – şi transmoderne ale imaginarului plastic. Ilustraţiile (48 la număr) sunt inspirate din „ismele” începutului de sec ol XX (expresionism, cubism, futurism, suprarealism, onirism), dar conduse de un viguros talent spre sinteze personale, dinspre figurativ spre nonfigurativ, 
dinspre infrarealism spre fantastic, dinspre transparenţa simbolică spre misteriozitatea anarhetipică a metaforei totale. Oricum, cu un asemenea aport de înaltă esteticitate, cartea brădiceneanului Mircea Liviu Goga nu avea cum să nu smulgă aprecieri la superlativ.
Acum, referindu-mă la cele 45 de texte de subtilă intertextualitate baladescă, de ancorare în literatura de gen similară a unor Omar Khaiam, Francois Villon, Nicolae Labiş, Şerban Foarţă ş.a., afirm de la bun început: ele se constituie în eşantioane de pură poeticitate, caracterizate de reverie clasicizantă, de reîntoarcerea la muzicalitate şi picturalitate (ambele trăsături contopindu-se cu versurile la prozodia tradiţională, în care, eu, ca promotor al unui nou model cultural, cred cu abnegaţie, încă. Reînvierea unei asemenea maniere de a scrie poezie rămâne, totuşi, consider eu neclintit de pe poziţia-mi axiologică, singura cale veritabilă de afirmare socială a lirismului autohton şi de aiurea, unica modalitate ca lectura unui poem să fie – ca relaţie între autor şi cititor – reciproc profitabilă.
Cele 46 de poeme (pluralul de la poemă – n.m.), au un puternic accent ficţional. Fiecare extract de inviolabilă ceremonialitate are câte un sâmbure de poveste, spusă la ceas de taină; care şi ea, la rându-i, e simbiontul unui mit (Ulise, oglinda, zburătorul, etc.) ori al unei legende. Şi, uite-aşa, Mircea Liviu Goga reuşeşte o plachetă de excepţie, în glorioasă descendenţă a experienţei romantic-moderne din secolul al XX-lea.
Ion Popescu-Brădiceni
