O prestigioasă editură din Cluj – e vorba de Editura Dacia XXI – îi publică tânărului poet Georghe Flaviu Predescu încă o carte de versuri. Volumul (cochet, distins, estetic), cel de-al cincilea al autorului, se bucură de prefaţa unui mare scriitor din Cluj-Napoca, prietenul nostru de-o viaţă, Ion Cristofor.
Având în vedere şi faptul că, recent, un alt scriitor contemporan, gorjean de data aceasta, Lazăr Popescu, l-a comentat elogios, trebuie să continui a crede eu însumi în steaua lui Flaviu George Predescu, înzestrat, evident, cu un talent uriaş şi cu o filosofie proprie existenţială, ontoetică, cu vocaţie (auto)reflexivă. Scrisă în amintirea Oanei-Andreea Urilescu, pe care poetul a cunoscut-o prin lacrimile părinţilor ei (iată, în spatele poemelor se află o cutremurătoare dramă – n.m., I.P.B.), “Sisifica resemnare” (inclusă într-o colecţie celebră „Poeţi contemporani”) se raportează la modelul mitic camusian şi reprezintă, ca oximoron, o simultaneizare a unei negre melancolii şi disperări cu cea mai încrâncenată luptă pentru continuitatea vieţii în regim optimist şi în transparenţă a interiorităţii cugetătoare. În peisajul tinerei generaţii în curs de afirmare, Flaviu George Predescu şi-a găsit stilul, tonul personal, idiomul. Precizia dicţiunii transretorice (vezi poemul „Condamnaţi”), reîntoarcerea la clasicitatea modernă (Lazăr Popescu i-a zis metamodernism, iar eu însumi transmodernism – n.n., I.P.B.), care se bazează pe mai departe pe ritm, pe rimă, pe metaforă, chiar pe personificare ori subtil desemantizata alegorie. (vezi „Plânsul unei umbre”) Fie nostalgizând o romanticitate perenă, fie cultivând cu discreţie simbolismul, un neoexpresionism directudinal (cum frust i-ar fi spus Ştefan Augustin Doinaş – n.m., I.P.B.), fie renunţând la orice poeticitate intenţionată (şi mizând pe aceea „întâmplătoare”, survenită firesc în fluxul rostirii), precum în excelenta poemă „Cetatea Neamţului”, Flaviu George Predescu se maturizează vizibil şi cu bune rezultate. Voi cita integral, pentru a nu fi bănuit de „favoritism” în subsidiar, bucata „Suma unor cioburi”: “Trăitele cuvinte,/ trăitele dureri/ îşi caută în mine/ un ciob pierdut de ieri,/ ce pare că se-ascunde/ în câteva păreri/ trăite prin cuvinte,/ trăite prin dureri./ Fost-am cândva o parte/ dintr-un întreg frumos,/ pare a spune ciobul/ tăios şi colţuros,/ fost-am strălucitor/ ca soarele pe cer,/ dar viaţa mi-a luat cerul/ cu tot ce-ascunde-n el./ Trăitele emoţii,/ azi, cioburi neştiute,/ mai caută în mine/ răspunsuri aşternute/ pe foi ascunse-n rafturi/ în orele de vară./ Sunt suma unor cioburi/ ce-au început să doară.” În perioada intebelică s-a impus o paradigmă notabilă: trăirismul, care a dat câteva incontestabile valori literaturii române. În acest sens, autorul, ingenuu, nepervertit (încă) de lectură şi de cultura transcontextuală, optează pentru acest tip de discurs liric în care biografia ficţională e în echilibru cu biografia reală, în care spiritul şi sufletul se manifestă unul prin celălalt, chiar pe direcţia, pe care puţini poeţi o mai abordează, a poeziei patriotice. Citez cu bucurie: “Încă mai ascundea în sufletu-i/ clinchetul potirelor/ şi încă tăinuia tropot de cal/ sosit cu gânduri iscoditoare./ De acolo, vedeam,/ ca din cer, Moldova,/ cu surâsul ei, sensibilă la înfăţişare/ cu casele ninse,/ ce le purta pe umeri, şi uliţele…// De acolo,/ din Cetatea Neamţului,/ pipăiam cerul de sticlă/ şi parcă vedeam/ cum însuşi Voievodul/ se găseşte în una/ din arămiile odăi,/ pătimind,/ nu pentru vreo teamă lumească/ ci pentru lacrima asta de ţară,/ imposibil de uitat şi de părăsit.” Emul, totuşi, şi al lui Adrian Păunescu şi al lui Marin Sorescu (din „Bărbaţii), Flaviu George Predescu părăseşte ispita poemului de tip intimist – involuntar, l-ar încadra Eugen Negrici – spre poezia civică, de atitudine deschisă. Ca să-l citez, în încheiere, pe criticul Ion Cristofor: “Adrian Păunescu pare să fie unul din modelele sale (ale lui Flaviu George Predescu – n.m., I.P.B.), junele poet evocându-l cu o pietate atât de rară în cazul acestei tinere generaţii, ce arborează în general o poziţie contestatară, de vehementă negaţie a precursorilor. Totuşi, Flaviu George Predescu nu adoptă o poziţie mimetică, poemele sale civice evitând să preia retorica torenţială a marelui poet (s.m., I.P.B.), dispărut de curând”.
Ion Popescu-Brădiceni
