De asemenea, a nega pe Dumnezeu nu înseamnă a refuza o definiţie abstractă filosofică despre Fiinţa transcedentă, ci o atitudine de repulsie şi de ocolire a valurilor existenţiale şi etice care sunt expresia concretă a bunătăţii şi dreptăţii lui Dumnezeu. Nu este de mirare deci că repudierea lui Dumnezeu merge mână în mână cu refuzul de a recunoaşte şi a practica dreptatea cerută de Dumnezeu în relaţii cu alţii. „Cel nebun” va spune totdeauna „nu este Dumnezeu” deoarece Îl caută într-un domeniu în care binele este învăluit în întuneric, în care dreptatea este neobservată, adică semnele prezenţei lui Dumnezeu sunt şterse. Cunoaşterea nu poate fi separată de spiritualitate şi de etică. Una dintre exigenţele cunoaşterii lui Dumnezeu este aceea de a-L căuta acolo unde se manifestă ca iubire. Cunoaşterea este un act total; de aceea fără exerciţiul iubirii, cunoaşterea rămâne orbire, întuneric.
2. „Şi trăind în lumea aceasta, dându-ne porunci de mântuire scoţându-ne pe noi din rătăcirea idolilor, Însuşi Hristosul Tău ne-a adus la cunoaşterea Ta, a adevăratului Dumnezeu şi Tată. Agonisindu-ne pe noi Sieşi popor ales, preoţie împărătească, neam sfânt ”(Liturghia Sfântului Vasile cel Mare). Problema idolilor şi a idololatriei este aşa de importantă în Vechiul Testament încât ar fi imposibil să fie înţeles rolul Legii şi al lui Mesia fără referinţă la eliberarea din idololatrie, care ţine creaţia sub vălul falsităţii şi neadevărului. Apostolul Pavel face o critică severă a idololatriei: „închinătorii la idoli nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”. Prin adorarea idolilor (obiecte materiale, spirite, acte magice, oracole, sacrificii), creatura s-a aşezat în locul Creatorului, adevărul s-a schimbat în minciună. Este vorba nu numai de inversarea valorilor etice, de ţinerea „adevărului lui Dumnezeu în captivitatea nedreptăţii”; ci şi de deformarea realităţii prin învăluirea ei într-o mască, prin reducerea ei la scoarţa materială. De aceea, cunoaşterea reclamă un efort de contemplaţie, de transcendere, de pătrundere la profunzimile materiei pentru a afla misterul lui Dumnezeu. Pentru credinţa creştină nu există nici un idol în lume; de aceea cunoaşterea înseamnă a dezvălui, a ridica măştile care acoperă identitatea totală a realităţii, a pune ordine în valorile inversate – adică materia şi spiritul – a răsturna pe altă faţă creaţia (Metanoia).
O formă de idololatrie este acea „înţelepciune a lumii” care se opune înţelepciunii lui Dumnezeu adică întrupării istorice a Cuvântului lui Dumnezeu, Care a îmbrăcat firea cea omenească, anume spre a vorbi oamenilor ca om. Întruparea Cuvântului este o adevărată răsturnare a idololatriei căci venind personal în lume spre a le vorbi oamenilor ca om, le-a dat putinţa de a vorbi lui Dumnezeu ca Dumnezeu. Lumina Cuvântului, prezentă şi activă în lume, era ţinută sub obroc, ascunsă ca într-un mormânt. Prin prezenţa personală a Cuvântului, lumea de sus, Împărăţia lui Dumnezeu, Lumina lumii se arată. „Adevărul vă va face liberi”, adică în întruparea Sa, Cuvântul, „Dumnezeu-înomenit”(Ioan Damaschin) eliberează spiritul din limitele create de vălul idololatriei, spre a vedea dincolo de creaţie: un cer nou şi un pământ nou, spre a vorbi lui Dumnezeu ca Dumnezeu: „De aceea credem că, atunci când a voit Dumnezeu, numai prin milostivirea Sa, ca să întoarcă oamenii de la rătăcirea demonilor şi de la idololatrie, pentru că, în afară de ţara cea mică a iudeilor, în care era închinat şi crezut un singur Dumnezeu, după Legea lui Moisi, toată lumea cealaltă cinstea creaturile lui Dumnezeu, în locul lui Dumnezeu şi zeii cei mulţi, care nu există, în locul singurului şi adevăratului Dumnezeu, şi trăiau fiecare după faptele lor proprii şi nu după vreo lege a lui Dumnezeu, atunci a făcut Dumnezeu această reînnoire a oamenilor prin Cuvântul şi prin Duhul Său cel Sfânt. Pentru aceasta a îmbrăcat Cuvântul lui Dumnezeu firea cea omenească, spre a vorbi oamenilor ca om, iar ca Cuvânt şi Înţelepciune a lui Dumnezeu să înveţe pe oameni să creadă într-unul şi adevăratul Dumnezeu şi să vieţuiască după legea pe care Însuşi a dat-o. Şi iarăşi ca om, pentru ca să dea vieţuirea Lui ca pildă pentru învăţătura Sa. Căci, mai întâi, El Însuşi a păzit legea pe care a dat-o oamenilor. Iar ca Cuvânt şi putere a lui Dumnezeu să poată să restabilească fericirea universală pe care a voit-o, fiindcă era cu neputinţă ca prin puterea unui om să se întoarcă lumea către Dumnezeu (Mărturisirea de credinţă a lui Ghenadie Scholarios, trad. Ioan Rămureanu, în „Ortodoxia”, nr.4/1984, p. 497) .
Un exemplu de confruntare între Evanghelie şi idololatrie ne este dat în Faptele Apostolilor. În faţa filosofilor din Atena, „cetate plină de idoli”, Apostolul Pavel descrie tendinţele extreme: fie de a circumscrie pe Dumnezeu în temple zidite de mâini omeneşti, comparat deci cu un idol modelat după imaginaţia omului; fie de a-L concepe ca o divinitate impersonală necunoscută, adorată fără să fie cunoscută, după modelul filosofiei greceşti. Pavel consideră cele două atitudini ca fiind proprii „veacului necunoaşterii”; de aceea, singura cale de a ieşi din acest veac este convertirea, mai precis recunoaşterea întrupării istorice a Cuvântului. Aceeaşi argumentare e folosită de Sfântul Evanghelist Ioan: „Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim”.
Prin urmare, cunoaşterea lui Dumnezeu înseamnă eliberarea idololatriei prin exercizarea creaţiei, eliberarea din tirania răului care uzurpă puterea lui Dumnezeu, desfăcerea firii din reţeaua unei înţelepciuni exterioare, lumeşti, care nu este decât un chip deformat al binelui şi adevărului: „Noi surpăm orice iscodire a minţii şi orice trufie care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu, ca să aducem mintea la ascultarea de Hristos”.
3. O altă exigenţă a cunoaşterii lui Dumnezeu este aceea de a-L urma pe calea Sa proprie, de a răspunde liber la o chemare personală şi de a-I deveni discipol; iar spiritualitatea de discipol – imitatio Christi – implică libertate, renunţare şi ascultare deplină de voia lui Dumnezeu. De altfel, un motiv de repudiere a lui Hristos este incapacitatea de a abandona o situaţie de confort şi de abundenţă. Slăbiciunea tânărului bogat, incapabil să renunţe la posesiunile sale, devine un obstacol al mântuirii sale: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi. Auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii”(Matei. 19, 21-22). Aceasta este calea nouă a Evangheliei: a urma pe Hristos după exemplul şi chipul Lui, imitatio Christi. Condiţiile sunt bine determinate: „Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Matei, 5, 20); „Dacă nu vă veţi schimba şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor”(Matei, 18 ,3); „Aşadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are, nu poate să fie ucenicul Meu”(Luca, 14, 33). Cunoaşterea şi înţelegerea lui Dumnezeu sunt posibile numai în această stare de ucenic, care presupune un mod de viaţă conform Evangheliei lui Hristos. Aceasta înseamnă „a veni la lumină”, a redresa viaţa, printr-un efort al voinţei, din alunecarea pe panta răului: „Oamenii au iubit întunericul mai mult decât lumina, deoarece faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la Lumină”(Caf. Ioan, 3 19-20). Cunoaşterea şi etica sunt organic legate, ca treptele unei scări; de aceea „cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzeşte, mincinos este şi întru el adevăr nu se află”. Fără treptele ascultării şi vieţuirii, scara cunoaşterii este o pură speculaţie. A avea o credinţă ortodoxă şi o viaţă para-ortodoxă sau pseudo-ortodoxă este o contradicţie, o erezie.
4. Poate că cea mai mare greutate a cunoaşterii constă în conţinutul ei, adică în a mărturisi pe Iisus din Nazaret ca Mesia –Hristosul, ca Domn, şi pe Acesta răstignit. Nici comunitatea evreilor, nici Apostolii, n-au primit uşor imaginea unui Mesia care va face experienţa crucii şi a morţii, deşi au fost permanent avertizaţi: „Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica… . Iar El vorbea despre templul trupului Său” (Ioan, 2,19, 21). Cum să crezi într-un Mesia care ia chip de rob şi primeşte să fie răstignit pe cruce? „Noi am auzit din Lege că Hristosul va rămâne în veac; cum zici Tu că Fiul Omului trebuie să fie ridicat?”(Ioan, 12, 34). Martori ai morţii şi învierii, Apostolii continuă să creadă în Mesia ca manifestarea istorică a Împărăţiei lui Dumnezeu, aşa cum reiese din ultima lor întrebare pusă lui Hristos: „Doamne, oare în acest timp vei aşeza, la loc, împărăţia lui Israel?”(Fapte, 1, 6) .
Cuvântul crucii devine astfel un paradox (I Cor., 1, 18; 2,14;Gal.,6,14)
Tema crucii e piedică şi sminteală iudeilor şi păgânilor, şi nu facilitează nici propovăduirea Evangheliei. Dar tocmai tema aceasta stă în centrul iconomiei mântuirii. Căci moartea nu mai are stăpânire asupra cuiva; datorită morţii pe cruce Hristos a ieşit învingător din moarte, distrugând cu moartea Sa moartea ca atare (Rom., 6, 9). O mai profundă cunoaştere şi înţelegere a lui Dumnezeu înseamnă a ajunge la apropierea scopului crucii: „Hristos nu m-a trimis să botez, ci să vestesc Evanghelia, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnic crucea lui Hristos”.
Hristos însuşi recunoaşte semnele suferinţei ca semnele Lui proprii, pe care le păstrează pentru veşnicie.
5. Cunoaşterea lui Dumnezeu nu este posibilă fără schimbarea sufletului prin experienţă nemijlocită, conştientă, a luminii Duhului Sfânt. Cu toate că Împărăţia lui Dumnezeu este ascunsă în om (Luca, 18, 24), nimeni nu poate să vadă frumuseţea ce se află în lăuntrul lui fără strălucirea Duhului, „Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte”. Mai bine-zis, cunoaşterea este concomitentă cu experienţa Duhului: „Dacă nu întristezi harul, vei cunoaşte tainele pe care Cuvântul le revelează prin cine El voieşte şi când El voieşte”. Iar aceasta atât la nivelul vieţii personale, cât şi al celei comunitare.
În fond, cunoaşterea lui Dumnezeu este inseparabilă de cunoaşterea persoanei şi de experienţa comunităţii umane în care trăim prin dragoste. Mai întâi, comuniunea cu Dumnezeu este proprie fiinţelor umane, ca în forma Lui:”Iar ele nu vor urma un străin, ci vor fugi de el, pentru că ele nu cunosc vocea străinilor”. Apoi, Iisus nu a separat actul slujirii de actul urmării Lui şi nici cunoaşterea de iubire: „Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze Mie”. Iar a fi discipol înseamnă a participa la suferinţele Sale. Acesta este scopul urmării lui Hristos: „Ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi să fiu primit părtaş la patimile Lui, ca să devin asemenea cu El în moarte Lui” (Filip.,3, 10).
„Cel ce nu poate să iubească nu poate nici să creadă”, căci dragostea înseamnă dezlegarea persoanei din închisoarea egoismului. Cel ce nu iubeşte este strivit de egoism, trăieşte în sărăcia individului. Dragostea este şi ea un act de libertate şi de creaţie: este libertatea spiritului de a recunoaşte pe Dumnezeu nu numai în raport cu creaţia, ca Cel din care sunt toate, ci şi în raport cu fiinţa umană, care este chipul Său. Dragostea creează spaţiul comunitar necesar persoanei, care e creată pentru comuniune şi plenitudine. Ea este în fond o depăşire şi transfigurare a relaţiilor umane, creând aici şi acum o „împărăţie de dreptate”.
Dacă prin credinţă se respinge idololatria, – adică substituirea transcedenţei sui închinarea la cele văzute în locul lui Dumnezeu, şi se protejează astfel misterul lui Dumnezeu, sfinţindu-se numele Său- prin iubire se respinge cenzura gnostică a transcedenţei, substituirea întrupării istorice a Cuvântului şi se protejează astfel venirea lui Dumnezeu ca om la oameni, sfinţirea creaţiei, a tot ceea ce El a recunoscut şi asumat ca fiind creaţia Sa.
6. Desigur, cunoaşterea prin credinţă şi dragoste nu pretinde a fi o cunoaştere absolută, după cum teologia nu pretinde a fi o ştiinţă exactă, deoarece credinciosul nu posedă pe Dumnezeu ca obiect. Ea exclude atât categoriile gnostice – rezervate unor iniţiaţi în contemplaţia mistică, precum şi categoriile seculare, rezervate cercetătorilor empirici. În fond există două interpretări ale realităţii: una care recurge la investigarea şi explicarea stiinţifică, cu ajutorul ştiinţelor exacte; alta care recurge la perspectiva teologică, la contemplarea prin credinţă. Contemplarea prin credinţă nu separă Creatorul de creaţia Sa, spiritul de materie, nici invers. Măreţia actului credinţei stă în aceea că este un mod „sacramental” de a percepe şi înţelege realitatea în totalitatea ei. Adică, credinţa noastră, care stă pe credinţa lui Hristos, dă libertate spiritului de a trancende ţesutul creaţiei, de a trece dincolo de hotarele ei văzute, materiale, de a intra în misterul ei. Credinţa este refuzul de a accepta idololatria, de a adora materia ca existând prin sine, de a o separa în bună şi rea . Ea vede ordinea harului în ordinea creaţiei, iconomia eshatologiei în procesul istoric, duhul în materie. Este un act de eliberare de stihiile lumii coruptibile, dar şi un act creator deoarece pune viitor în orice prezent, pune mişcare în orice situaţie imobilă. De aici, sentimentul de uimire în credinţă, căci ea înseamnă deschiderea spiritului spre altă dimensiune a existenţei, care se dezvăluie ca un har. Ea se compară cu învierea, deoarece spiritul strivit în limitele şi absurditatea creaţiei corupte iese ca dintr-un mormânt. Astfel, puterea care provine din cunoaşterea şi înţelegerea lui Dumnezeu prin credinţă, se compară cu puterea vindecării şi învierii.
Astăzi când ştiinţa a devenit o sursă de putere politică şi militară, iar tehnologia şi industria nucleară pot scăpa controlul uman, rămânând ameninţări permanente de distrugere a vieţii, este nevoie de o adevărată convertire a spiritului, terapie epistemologică. Căci rostogolirea existenţei în neant, adică distrugerea arborelui vieţii prin desecarea pomului cunoştinţei, de care vorbeşte Geneza, nu este o figură retorică, ci o viziune apocaliptică. Cunoaşterea şi existenţa sunt vase comunicante, căci numai cel ce primeşte viaţa lui Dumnezeu poate să o transmită lumii.
Iconom Stavrofor Preot, Gheorghe Stoichin, Spitalul Judeţean de Urgenţă Tg-Jiu
