După ce ne-am dezmorţit, am pornit iarăşi la drum. Avi a desfăcut sticla. Spre dezamăgirea lui, nimerise una în care era vin alb.
– Bună şi asta! Poate chiar pe placul tău… – mi-a zis în timp ce m-a îndemnat să beau.
– Ai grijă, să nu-mi îmbeţi fata… – l-a avetizat Maria în glumă în timp ce ne-a privit cu coada ochiului în oglinda retrovizoare.
– Să nu, ce?… Adică… Chiar, cum e să fii beată?
– Îţi spun eu: e ca şi cum ai fi o idee dus…
– Pe lumea ailaltă?!
– E, şi cu tine! Dus cu pluta!
– Unde? – am insistat eu.
– La cules de dude, evident, cu undiţa, pe baltă. Ca să vezi? De unde să ştiu eu cum se simte o femeie la beţie?
– Caraghioasă! – i-a răspuns Maria. Zice vrute şi nevrute… Ar tot bea şi s-ar tot… Măă! Nu vă gândiţi la prostii, chiar dacă rimează! …S-ar tot lua cu oricine de piept. Chiar şi cu Dumnezeu. I se pare că e când totul, când nimic… Ce s-o mai lungim?! Un om fără minte!
– Înseamnă că şi tu ai fost, altfel de unde ai şti? – am întrebat eu.
– De ce nu aş recunoaşte?! Am făcut-o lată odată cu Katy şi Tabitha. În Anglia… Venise de acasă, de la Ghilvaci, Katy, cu slană afumată, cu ceapă… Mă rog, cu de toate, şi ceva palincă. Cu cât a reuşit să treacă prin vamă. Tunisianca, la început, că ea nu, că o fi, că o păţi, că religia… Dar saliva! După ce a luat, din curiozitate, vreo două, trei guri de ţuică, slănina piperată i s-a părut a fi un fel de muşchi de capră de pe la ei, preparat cu mirodenii venite tocmai de pe lumea ailaltă.
– Şi?
– Păi, şi? În cele din urmă, am luat-o razna. Ne-am dezbrăcat, am dansat când în pat, când pe masă… Ne-am şi pupat, cum se pupă oamenii când se revăd după o viaţă… Tot felul de tâmpenii. Ca tot omul beat! Ceva mai târziu, mi se părea că se învârtea cu mine casa, pământul, că n-o mai deosebeam pe Katy de Tabitha… Mă rog, când plângeam, când râdeam… Timp de peste o săptămână, nu am fost eu, ci alta. Când şi-a revenit, şi tunisianca se tot dădea de ceasul morţii. Tot zicea că ar fi păcătuit. A tot făcut la mătănii şi sufleteşte, nimic… Mai târziu, ca să îi vină inima la loc, s-a spovedit la un popă catolic. Ceva mai târziu, când a văzut că ţi se mai iartă şi aici, pe pământ, păcatele, a trecut la creştini. Numai Katy nu a avut nimic. Asta, până să termine slănina, în fiecare dimineaţă dădea câte o pălincă pe gât. Hap, şi pleca la serviciu, cât ai clipi.
– Cum, adică…v-aţi dezbrăcat? – s-a mirat Avi.
– Cum se dezbracă o femeie beată. I-auzi, cum?
– La pielea goală?- am întrebat şi eu râzând.
– Nu! Cum m-a făcut mama. Şi cum era în paradis întâi şi întâi doar Eva.
– Bazaconii! Adam! …Că aşa zice scriptura.
– O spune, însă atunci, Dumnezeu, a fost femeie. Apoi nu ea, femeia, l-a născut pe Isus? Nu ea a spus şi s-a făcut?! Nu ea zice şi se face şi acum?
– Bazaconii! Speculaţii! Ba nu, doar bazaconii! – a contrazis-o şi Avi înainte de a bea iar din sticlă. – Ca să vezi şi tu, trei şi toate… În plus, şi gata ameţite, iar eu tocmai la dracu în praznic, singur cuc!
– Cuc, la Cuca Măcăi! Bă, mai bine, că, toate trei, înfierbântate, cum erau, până la ziuă, te frigeau şi te şi mâncau. ,,I-auzi afurisitul!’’ – ar zice mamaie – ,,ce-i trece prin minte?!’’ Ai fi vreo corcitură dintre o paraşută şi vreun sultan rătăcit în izmene pe aci, de pe vremea…ehe? Vezi că acum iau brişca lui tataie şi te las făr` de podoabe!
Ia şi bea! Ia, că uite acum se termină licoarea! Şi lasă bijuteriile… Nu de alta, dar nu se ştie când şi cum e nevoie de ele.
Bosumflată, am luat sticla şi am înghiţit odată, de două ori… Apoi am băut-o toată pe nerăsuflate.
-Aşa, bravos! Să vezi ce roz o să fie de-aici înainte, drumul, cerul, toate…
– E, treaba ta! Dacă n-ai altă treabă, bea. …Şi-ai să vezi pe pielea ta ce înseamnă şi prosteala asta! – mi-a reproşat Maria.
După prima sticlă golită, apetitul ni s-a deschis. Maria nu a avut încotro, a tras maşina pe dreapta, iar Avi a luat din potbagaj a doua sticlă cu băutură. De data asta, avea în ea ţuică. Galbenă ca uleiul şi cu gust de prună. Mamaie greşise şi băgase furtunul în butoiul ce ţinea băutura, de ani de zile, doar pentru înmormântare.
– Nu! – s-a împotrivit Maria. Beţi şi voi ca oamenii, nu şi una, şi alta!
– O vezi? – mi-a dat Avi, cu cotul. – Mai catolică decât Papa!
– Sarra, lasă-l! A luat-o, deja, razna. Ascultă-mă, o să-ţi fie rău!
– Dă-i cu ţuică, dă-i cu vin!… Ca să fii un Rasputin!
– Asta s-o crezi tu! Ăla a fost, parcă?…
– A fost un drac bălţat, cu barbă de ţap… Şi apoi, mie la rusnac îmi este gândul? Sau la voi, ălea trei? Doamne, şi despoiate, puşcă, singure, prin Anglia! Unde mai găseşti o asemenea ocazie?!
– ,,Muiculiţă, nu e a bună cu omuleţul ăsta!’’ – avea dreptate mamaie! Bă, obsedatule! Te-au paralizat paţachinele ălea, de la şcoală, de prin licee? Vezi femeile doar stoluri, stoluri! Una nu ţi-ajunge? Au, au, au! Uite-mă aci, lângă tine! Am şi ţâţe, am şi… Am tot ce-mi trebuie. Ori ai dat în orbul găinilor?! Avea dreptate baba Ioana ,,beutura ţi-a luat minţile!’’ Moş Gheorghe săracul!… Mă, află că tataie a fost un fel de sfânt pe pământ! Ce şti tu?! Singurul om care m-a iubit! Tu, doar poveşti!
– Ia şi bea! Şi-ai să vezi cum se schimbă şi cerul, şi lumea…
– Beau! Uite, am să beau iar toată sticla, ca să mor şi gata!
– Păi tu crezi că fiecare moare aşa când vrea? Bei şi mai şi uiţi una, alta… Mai şi speli ba sufletul, ba mintea… Alcoolul dezinfectează, curăţă…
– Te curăţă! Gata, aţi întins destul coarda. Gata, până aici! – s-a supărat Maria şi a tras maşina pe marginea unui şanţ. – Tu, om serios eşti? – l-a luat ea pe Avi la întrebări. Ce e cu tine? Ţi-ai pierdut aşa, hodoronc-tronc, minţile?!
– Eu?! Da!… Sau de ce nu? Mamaie a avut dreptate. Tu nu vezi ce aiurea e totul? – a întrebat-o Avi în timp ce a coborât din maşină şi s-a îndepărtat câţiva metri, încât abia l-am mai putut auzi. Noi doi de o vârstă, iar eu să o iubesc pe fie-ta, în timp ce firesc ar fi să-mi zică… Spune-mi, cum să o fac să înţeleagă?
– Mda! Asta chiar e o problemă, dar las-o pe ea să aleagă. Nu-i turna pe gât otravă! – abia am putut să mai aud spusele Mariei.
Ameţisem deja şi mi se lipeau genele. Câteva clipe mai târziu, l-am simţit pe Avi lângă mine. Încerca să mă întindă pe canapea şi să-mi aşeze capul, oarecum confortabil, pe picioarele sale. M-am ghemuit şi am adormit. Pentru mine, drumul deja se scurtase. M-am trezit după miezul nopţii, într-o cameră de hotel. Lângă patul meu, dincolo de noptieră, Maria dormea cu degetul între buze. M-am revăzut în copilărie şi am zâmbit amar. Abia când m-am ridicat de pe pat, mi-am amintit şi de Avram, şi de tot ce făcusem cu o zi înainte. ,,Dacă nu mă lăsa să beau… Când o să-l găsesc, am să-l strâng de gât!’’- mi-am zis înainte de a da peste el, într-un fel de antreu, când mă îndreptam spre baie. L-am privit o clipă, apoi mi-am continuat drumul, în vârful picioarelor, spre toaletă. Acolo, am aprins becul şi m-am privit în oglindă.
Nu arătam prea bine, însă spre surprinderea mea, nu mă simţeam rău. Sau nu atât cât mă simţeam în situaţii asemănătoare, când mă trezeam noaptea, pe vremea detenţiei, în puşcărie. În sinea mea însă, îmi era ruşine. Mă frământau gânduri şi nu mă puteam înţelege. Nu puteam pătrunde nici dincolo de mine, de ziduri… Totul mi se părea opac, obscur, iar lumea, un simplu canon. ,,Cum calci strâmb, musai să te dai cu capul de toţi pereţii! Apoi vrei sau nu, te împuţinezi. …Puţin câte puţin!’’ După ce mi-am făcut destulă morală, m-am întors în camera în care aveam patul şi am privit pe fereastră. Nu am recunoscut locul. Mi-am amintit-o însă pe mamaie: ,,Eu văd că ţi-e dragă… Dar cui nu i-ar fi? Mânca-o-ar muma pe ea! Că doar eu am crescut-o! …Dar, auzi dumneata, uite ce bine îţi stă alături de Maria! Parcă Cel de Sus v-a potrivit. Doamne, pupa-Ţi-aş tălpile!’’ ,,Of, Doamne!’’ – mi-am zis şi eu. Din lumea asta ieşirea-i doar prin cer.
Nicolae Bălaşa
