La Târgu-Cărbuneşti, pe 22 mai 2016, s-a desfăşurat ceremonia de decernare a premiilor Festivalului Internaţional de Literatură „Tudor Arghezi”, ajuns la cea de-a XXXVI-a ediţie. De reamintit că preşedintele întregului festival a fost domnul academician Nicolae Manolescu. Prezenţa Domniei-Sale, în această postură, onorantă pentru cultura şi literatura gorjeană, a dat mult râvnita strălucire academică unei acţiuni care chiar avea nevoie de un asemenea mentor.
Şi cum pe 21 mai 2016, la Universitatea „Constantin Brâncuşi”, Târgu-Jiu, i se acordase titlul de Doctoris Honoris Causa, amfitrion fiind dl.prof.univ.dr. Adrian Gorun, domnul Gheorghe Grigurcu a ţinut să-l omagieze pe cel mai recent D.H.C. al U.C.B. Târgu-Jiu şi la Târgu-Cărbuneşti, rostind un discurs/ laudatio mai altfel. I l-am solicitat în exclusivitate pentru „Gorjeanul” şi – iată – vi-l oferim spre plăcuta şi instructiva lectură. (Ion Popescu-Brădiceni)
Onorată asistenţă,
Însemnătatea pe care a atins-o Nicolae Manolescu e de-o asemenea natură încât caracterizarea pe care i-o putem face ne dăm seama că se compune din truisme: e al patrulea mare critic al nostru după fundamentalii Titu Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, dispune în prezent de cea mai mare autoritate critică, focalizează întreaga noastră viaţă literară etc. Îmi vine în minte o propoziţie datorată unuia dintre romancierii contemporani: „Nicolae Manolescu s-a născut sub o zodie norocoasă”. Într-adevăr, întrucât d-sa nu s-a aflat, vorba cronicarului, sub vremi, păstrându-şi înainte de 1989 integritatea morală, în condiţiile aspre ale regimului totalitar, ulterior făcând faţă unui nou şir de dificultăţi, mai puţin previzibile, ale mediului liberalizat. Activitatea critică a lui Nicolae Manolescu a devenit deja în bună parte istorie. I-a fost dat ca în deceniile comunismului să promoveze criteriul estetic, suveran în evaluarea creaţiei literare, atât cât era posbil pe atunci, dar suficient pentru a deveni exemplar. În perioada postcomunistă a continuat a sluji esteticul nu doar în raport cu ceea ce îi oferă producţia scriitoricească în curs, ci şi în raport cu trecutul. Spre deosebire de un alt critic de notorietate care s-a baricadat într-o poziţie conservatoare, bătrânicioasă, Nicolae Manolescu a înţeles necesitatea vitală a unei perspective eliberate de preconcepţii asupra literaturii de până la revoluţie. Drept care a trasat cu energie jaloanele unor revizuiri. E limpede că nu-i putem recepta/comenta azi pe autorii de ieri aşa cum o făceam înainte. Rămâne oare Marin Preda un vârf intangibil al prozei? Nicolae Manolescu dezumflă o atare accepţie, afirmând cu justeţe: „În romanele din anii 1960-1970, de la Risipitorii la Cel mai iubit dintre pământeni, zaţul realist-socialist continuă să lase cititorului contemporan un gust rău. Nu încape îndoială că, fără acest tribut, Preda ar fi fost un mare romancier”. /Dar Augustin Buzura? Iată câteva cuvinte despre autorul Refugiilor: „Romancierul scrie şi rescrie, chinuit şi chinuitor, nu-şi găseşte de la început cuvintele, nici tonul, se exprimă greoi, gâfâit, dând impresia că se loveşte de piedici insurmontabile, care-i solicită mai mult transpiraţia decât inspiraţia, se pierde în consideraţii colaterale, lungeşte, amână, transformă dialoguri în discursuri interminabile”. Spre a se adăuga generalizator: „Subtextul politic al exclamaţiei a dispărut. Astfel de «fitile» sau «şopârle» cum erau numite în limbajul tipografilor nu erau, cum îşi închipuie unii, menite să înşele Cenzura, ci, mai degrabă, s-o determine să închidă ochii”. Să fie oare Adrian Marino un colos de talie mondială? Iată câteva rezerve de bun simţ: „Pretenţiile ştiinţifice au ruinat o carieră critică promiţătoare. Supravieţuitor al generaţiei 1940, Marino poseda o cultură umanistă solidă şi variată, pe care n-a exploatat-o niciodată pe deplin, din cauza unei permanente neadaptări la viaţa literară, fie aceea crepusculară din ultimii ani de democraţie burgheză, fie aceea a renaşterii din anii de după 1960. (…) Se închipuia, paranoic, ca având un destin european”. Există, să recunoaştem, autori care trec punţile posterităţii şi autori de epocă. Constatînd falsitatea câtorva aureole, Nicolae Manolescu ne ajută la trierea numelor scriitoriceşti. În planul strictei actualităţi, criticul se confruntă cu două fenomene negative. Pe de-o parte o recrudescenţă a tendenţionismului care riscă a provoca o confuzie a axiologiei literare, pe de alta un generaţionism autist şi agresiv, dispus a întrerupe legăturile fireşti între succesori şi predecesori. Îmi aduc aminte cu câtă ardoare, ca elev de liceu, îi citeam pe criticii interbelici, ţinuţi pe atunci sub obroc. Năzuiam să le pot urma exemplul. Nădăjduiesc că, în pofida unor aparenţe contrarii, există şi la ora actuală tineri care-l citesc cu aceeaşi emoţie pe Nicolae Manolescu, visând a-i merge pe urme. A dovedi o înzestrare de excepţie şi o stea la fel de norocoasă. În calitate de fost copil teribil al criticii româneşti, urez din toată inima: la mulţi şi fericiţi ani, Nicolae Manolescu.
Gheorghe Grigurcu
