În anul 1965, la New-York, scriitorul american James T. Farrell afirma că „în afară de Shakespeare şi Beethoven se spune că mai există un Dumnezeu: acesta e românul Constantin Brâncuşi”. Dumnezeii lui Farrell au trăit în perioade diferite, însă, de când lumea, viaţa, problematica ei, au fost diverse şi complexe. William Shakespeare a trăit şi a creat în Renaşterea engleză, titanul de la Bonn în secolul al XIX-lea, iar magul de la Hobiţa în prima jumătate a secolului al XX-lea. Elementul comun pentru cei trei dumnezei ar fi promovarea în artă a unor idei novatoare, general umane, în contradicţie cu tradiţia, deşi s-au format la şcoala tradiţiei. William Shakespeare, unul din cei mai străluciţi reprezentanţi ai literaturii universale (dacă este unul din cei mai… însemnează că au mai fost şi alţii), a creat 37 piese de teatru, 154 de sonete, poemele Venera şi Adonis, Lucreţia şi altele. Dramele, comediile şi sonetele sale surprind cele mai diverse aspecte ale societăţii engleze de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. De la Visul unei nopţi de vară şi Mult zgomot pentru nimic ce înfierează egoismul, vanitatea şi trădarea sentimentelor curate la monarhi ideali – Henric al V-lea – şi despoţi cruzi, sângeroşi – Richard al III-lea, Regele Ioan, Iuliu Cezar. De la comediile amare ale marilor tragedii precum Hamlet, Othello, Regele Lear, Machbeth la Romeo şi Julieta care evidenţiază victoria morală a sentimentelor nobile asupra inumanităţii prejudecăţilor medievale. De la Neguţătorul de la Veneţia, Antonio şi Cleopatra care denunţă indiferenţa faţă de destinele ţării şi vânzarea acesteia, la Poveste de iarnă şi Furtuna (1610) în care marele Will proclamă victoria morală a eroilor purtători de idei noi, triumful eticii umaniste sănătoase asupra forţelor iraţionale ale răului. Cele l54 de sonete (1609) se constituie în tot atâtea drame în miniatură, bijuterii lirice menite să proslăvească dragostea curată, prietenia, setea titanică de viaţă împinsă până la aspiraţia spre nemurire. Cam aceleaşi idei l-au călăuzit şi pe Ludwig van Beethoven în muzica celor 9 simfonii, în concertele, cvartetele sau celebra Missa solemnis.De la luminozitatea şi armonia primelor simfonii amintind pe Haydn şi Mozart la Simfonia III dedicată iniţial lui Napoleon şi apoi, datorită unor momente nefaste din viaţa exilatului la Sfânta Elena, o va numi Eroica, la Simfonia V a Destinului sau de la întuneric spre lumină prin luptă spre victorie. Motivul destinului în Mi bemol major este dezvoltat în forme sonore celebre culminând cu marşul năvalnic din final care aminteşte soarta funestă şi lupta eroică a omului mai puternic decât destinul. Nu întâmplător Poarta Sărutului a fost asemănată cu Simfonia V. Poarta Sărutului lui Brâncuşi simbolizează destinul cuplurilor care generează perpetuu viaţă sau triumful iubirii nemuritoare. Simfonia IX . Celebra simfonie cu cor inspirată de Oda Bucuriei a lui Fr. Schiller şi Furtuna lui Shakespeare este apogeul creaţiei beethoveniene la care a ajuns după 30 de ani de căutări. 
Imaginile poetice schilleriene, „oameni, popoare, milioane”, într-un travaliu tematic sui generis se încheie cu finalul în Presto având ca leitmotiv „îmbrăţişaţi-vă milioane”, pentru că „toţi pe lume fraţi noi suntem”…, evidenţiind magnific ideea răzvrătirii înflăcărate în numele libertăţii şi bucuriei. Ludwig van Beethoven – un Shakespeare al maselor. Ca sentiment nobil şi ideal general-uman, conceptul de bucurie l-a stăpânit deopotrivă în viaţa şi activitatea sa artistică şi pe Sfântul din Montparnasse.Marele demiurg al formelor pure, realizate pornind de la natură, a exclamat sentenţios şi imperativ: „Nu căutaţi forme obscure sau mistere. Căci ceea ce vă dăruiesc eu este bucurie curată. Contemplaţi lucrările mele până când le veţi vedea. Cei aproape de Dumnezeu le-au văzut”. Aidoma marelui Will şi Ludvig van Beethoven, Constantin Brâncuşi – al treilea Dumnezeu farrellian – a rupt cu tradiţia, deşi s-a format la aceasta, detaşându-se de conservatorismul michelangelian şi rodinian în favoarea expresivităţii reduse la esenţializare. Pasul decisiv îl face în 1907 la Paris când creează şi expune Sărutul, replică la Rodin şi Cuminţenia pământului aşezată în cimitirul din Buzău.Căutând asiduu esenţa zborului, a creat celebrele păsări măiestre culminând cu fluidul zborului ascensional sau Pasărea în văzduh.Ansamblul Sculptural de la Târgu-Jiu – imago mundi – poate fi socotit apogeul creaţiei lui Brâncuşi din anii 1937-1938. Alte opere, precum Începutul lumii, Regele regilor, Adam şi Eva, Muza adormită, ciclul cocoşilor care salută în cvarte perfecte soarele, Prometeu, Domnişoara Pogani şi celelalte completează vasta operă a celui care a fost „meseriaş, sculptor, pictor, gospodar, filozof, moralist, om de litere şi de idei” şi care a făcut pentru ţara lui ceea ce nu au făcut regii şi împăraţii. Ca şi ceilalţi doi Dumnezei care l-au precedat (desigur, în artă şi ştiinţă mai sunt şi alţii !), ascetul din Montparnasse a fost chinuit de pasiuni şi dureri, a căutat mereu înfrigurat naturalul (frumosul) primar şi direct(la taille directe) etern.Celebra sentinţă brâncuşiană „Să creezi ca un Dumnezeu, să porunceşti ca un rege, să munceşti ca un sclav” se potriveşte minunat celor trei Dumnezei farrellieni şi nu numai.
Marin I. Arcuș
