Unirea Principatelor Române la 24 Ianuarie 1859, a pus fundamentul Statului Român modern, sau după cum spunea Nicolae Bălcescu: „Unirea naţională – fu visarea iubită a voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari… pentru dânsa ei trăiră, suferiră şi muriră”… După cum, Mihail Kogălniceanu promovând aceeaşi cauză naţională, preciza că „s-au unit tronurile lui Ştefan cel Mare şi ale lui Mihai Viteazul, sau altfel spus „Unirea Principatelor a fost actul energic al întregii naţiuni, salutat cu bucurie şi entuziasm de românii din toate provinciile româneşti.
Or, în acest context istoric memorabil, Alexandru Ioan Cuza, contopindu-se cu aspiraţiile de unitate naţională a tuturor românilor a jucat un rol esenţial în înfăptuirea Unirii, iar domnia sa avea să fie bogată în realizări menite a consolida actul de voinţă al românilor şi pentru a determina marile puteri să ne recunoască dreptul de a ne alcătui singuri organizarea statală, fără amestecul lor în treburile noastre interne. În acelaşi timp, în scurta sa domnie, Cuza Vodă, pentru a pune fundamentul statului român, a înapoiat domeniului naţional imensele moşii închinate mănăstirilor greceşti şi a afirmat hotărâtor autonomia bisericii române. El a împroprietărit cca. 600.000 familii de ţărani şi a constituit comunele rurale, a eliberat poşta şi telegraful din stăpânirea străinilor, iar prin organizarea tribunalelor,curţilor şi Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, a pus bazele dreptăţii egale pentru toţi. A creat şcolile şi universităţile, iar prin obligativitatea învăţământului a dat avântul necesar culturii naţionale. Nu în ultimul rând a avut o preocupare constantă pentru organizarea şi aşezarea pe baze noi a armatei, chemând prin sorţi pe toţi tinerii la apărarea patriei, pentru că aşa cum sublinia însuşi domnitorul „o naţiune spre a fi curat independentă la exerciţiul drepturilor sale, are trebuinţă de o putere publică capabilă a-i face să i se respecte naţionalitatea în afară”.
În fine, prin puterea şi voinţa lui, a întemeiat adevărata suveranitate naţională pentru că la 2 mai 1864 a rupt convenţia de la Paris, impusă de străini la 1858 şi a izbutit să facă marile puteri să recunoască românilor „dreptul de a-şi alcătui ei înşişi şi fără amestecul nimănui aşezămintelor politice”. În plus, printre alte măsuri iniţiate de către vrednicul domnitor, împreună cu colaboratorii săi cei mai apropiaţi, se remarcă şi cea referitoare la instituirea noilor steaguri ale oştirii, mai ales că Alexandru Ioan Cuza avea un adevărat cult pentru drapelul ţării, în care vedea simbolul istoriei, identităţii şi suveranităţii poporului român. Şi această concepţie este bine ilustrată într-un document datat la 12 decembrie 1860, în care domnitorul Cuza se exprimă că „astăzi ţara îşi are drapelul său naţional şi românii se vor strânge în jurul lui spre a-l apăra”. Puţin mai târziu pe câmpia Cotrocenilor de la Bucureşti, unde erau adunate unităţile militare pentru distribuirea noilor drapele tricolore, domnitorul avea să se adreseze oştirii, într-un cadru solemn: „Steagul este România”. Acest pământ binecuvântat al patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea muncitorilor. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi unde se vor naşte copiii noştri. Steagul este încă simbolul devotamentului credinţei, ordinii şi al disciplinei ce reprezintă oastea. Steagul e totdeauna trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României”.
Pe noile steaguri cu cele trei culori, roşu, galben şi albastru, se afla inscripţionată deviza „Honor et patria” pentru ca în caz de primejdie oştenii ţării să se adune în jurul acestuia pentru a-l apăra şi păstra nepătat în luptele crâncene cu duşmanii, iar dintre drapelele instituite, se detaşează cel domnesc devenind apoi şi drapel de stat, prin ineditul şi semnificaţia inscripţiei: „Unirea principatelor, Fericirea Românilor Trăiască A. Ioan”. format pe trei fâşii tricolore din mătase, acesta avea înălţimea de 1,80 m iar lăţimea de peste 2 metri. Sus, pe culoarea roşie, alături de inscripţie era ţesută din fir de aur coroana princiară. La mijloc, pe fâşia galbenă erau dispuse simbolurile statalităţii româneşti, capul de bour (stema Moldoveni) având în coarne o stea în 6 colţuri şi acvila (stema Munteniei) care ţinea între gheare o spadă şi un buzdugan pentru ca de o parte şi de alta a celor două embleme cusute tot cu fir de aur, să fie aşezate în număr egal, câte trei în fiecare parte drapelele şi stindardele Moldovei şi Munteniei. Apoi, pânza tricoloră avea pe margini fir şi prinse cu cele trei culori perpendiculare pe o hampă în vârful căreia se afla o acvilă stampată, cruciată şi coronată care ţine în gheare o spadă şi un sceptru.
Din nefericire, în ciuda marilor merite ale domnitorului Alexandru Ioan Cuza în realizarea Unirii şi modernizarea statului român, acesta avea să devină după doar 7 ani de domnie „un domn vândut” şi prin urmare debarcat de pe tronul domnesc, datorită unor jocuri politice căruia i-a căzut victimă prin trădare de către monstruoasa coaliţie a acelor vremuri. Or, înlăturarea de la domnie a lui A. I. Cuza avea să fie cea mai gravă ofensă adusă Principatelor Unite, amintindu-i cu această ocazie şi pe trădătorii complotişti printre alţii Dimitrie Lecca şi Alexandru Candianu Popescu. Şi din păcate, cum se edita şi în ziarul Timpul din 27 februarie 1882, „vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine ori de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina lui 11 februarie 1866 şi stigmatizarea acelei negre felonii, va răsări pururi în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului domn”.
Aşadar, este de datoria noastră, a copiilor şi copiilor copiilor noştri de a-l recunoaşte pe A.I. Cuza ca pe un simbol naţional în jurul căruia ne regăsim istoria, identitatea şi perenitatea neamului. După cum avem şi sfânta datorie de a ne reaminti şi să ne cinstim strămoşii şi eroii, dând existenţei poporului român mult mai multă demnitate, contribuind împreună la propăşirea ţării şi la un prezent mai bun pentru noi şi mai ales pentru statornicia şi bunăstarea generaţiilor viitoare. Cu atât mai mult cu cât este atât de actuală precizarea poetului nepereche Mihai Eminescu, şi anume „că dacă partidele nu s-ar fi unit să-l detroneze în mod ruşinos pe vrednicul de amintire Alexandru Ioan Cuza, „Unirea Ardealului cu Ungaria nu se făcea”. Altfel spus de luat aminte buni români în limpedele sunet al clopotelor. Redeşteptării naţionale, că 24 ianuarie 1859 înseamnă un moment de referinţă, pentru neamul românesc. Este o zi pentru eternitate, cinstindu-i in memoriam, cum se cuvine pe vrednicii noştri voievozi, pe bravii luptători şi eroi ce s-au jertfit pentru emanciparea şi făurirea naţiunii române, pentru unirea tuturor românilor într-un singur – stat independent şi suveran.
Vasile Irod
