Născut în 1780 (lună neidentificată), în Vladimirii Gorjului, Tudor Vladimirescu, fiu de moșneni cu oarece stare materială, se remarcă din frageda copilărie a fi un iubitor de dreptate pentru țara și binele neamului său românesc. Cu mintea-i ageră și dornic de a cunoaște cât mai bine mersul acelor vremuri, a învățat multă carte după cerințele acelor vremuri, știind bine să vorbească greaca și germana, între altele necesare pentru a-și rândui arendășia și negustoria, ce făceau parte din ocupațiile sale inițiale. La vârsta de optsprezece ani intră deja în dregătorie, ajungând până la rangul de vătaf al plaiului Cloșani, dar se remarcă și în calitate de comandant al pandurilor (gradul de locotenent), participând activ în războiul ruso-turc din 1806-1812. Pentru meritele sale este și decorat de către oficialitățile ruse cu ordinul Vladimir, clasa a III-a, țarul oferindu-i în dar sabia, ca un simbol al dăruirii, onoarei și vitejiei, astăzi găzduită la Muzeul Național de Istorie al României ca piesă de o remarcabilă valoare istorică și artistică.
Dar înainte de toate, Tudor Vladimirescu și-a iubit țara și poporul, mai ales în condițiile în care era fărâmițată, stăpânită și jefuită, deopotrivă de turci, de habsburgi, și de ciocoimea boierească dinlăuntru, pentru faptele sale înălțătoare, în numele idealului de libertate socială și națională, înscriindu-se în galeria de onoare și cinstire ai marilor eroi ai neamului românesc. Așadar, întruchipând țara și revolta populară, Tudor Vladimirescu își cheamă norodul chinuit de foame și de atâta umilință la Padeșul Gorjului, unde lansează, de acum, celebra sa Proclamație, la 23 ianuarie 1921. În straiul lui de “comandir”, cu sabia încrustată cu sidef și cu pistolul la brâu, își organizează militărește pandurii, rânduindu-se în jurul lui și alte mii de țărani cuprinși de dorința disperată de a li se face dreptate și prin urmare, hotărâți și ei să lupte împotriva izvoditorilor de asuprire boierească și turcească. Și îi asemăna Tudor, în “voroava” sa cu ”balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisericești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi, până când să le fim robi”? Apoi, continuă, urmărind rezistența poporului său la opresiune, prin chemarea acestuia spre libertatea: ”Veniți, dar, fraților, cu toții, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine, că… se află adunarea cea orânduită pentru binele și folosul a toată țara și unde vă vor chema ei, acolo să mergeți. Că ne ajunge fraților, atâta vreme de când lacrimile noastre nu s-au uscat”. De altfel, mișcarea revoluționară de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, se circumscrie în lanțul de revoluții ce se desfășurau în Grecia, Spania, Germania, Italia, etc., acei ani, 1820 -1823, marcând o perioadă a răspândirii ideilor umaniste ale Revoluției franceze, iar “domnul” Tudor nu a pierdut ocazia de a-și ridica norodul la lupta pentru emancipare socială și națională, atât împotriva tiraniei marilor imperii ce stăpâneau Europa, cât și a ” boierilor ruginiți în rele și prăbușiți în descompunere morală”.
De unde, ridicat din rândul țărănimii oropsite, Tudor, împărtășindu-i revolta și mania, și-a pus vrerea și mintea lui sănătoasă,voința și curajul în folosul neamului său. Deși “puțin la vorbă”, dar totdeauna cu judecata sănătoasă, acesta, descoperind viclenia boierilor, îi asemuia adesea cu: ”putoare de ciocoi”, cu “lupii îmbrăcați în blana de miel” sau cu “dulăii otomanilor și grecilor” ce-i împovărau pe țărani cu ”multă clacă și nesfârșite angarale”.
Odată, coborând din Divanul domnesc, a izbucnit de atâta nedreptate și răzbunare, mai ales că ”au îngenuncheat țara și norodul sub călcâi otoman” și i-a amenințat cu degetul pe boieri că ”pe unde pun azi cucoanele voastre panglicile, vor pune într-o bună zi oltenii mei curelele opincilor”. Era evident că își iubea patria, reușind a insufla și pandurilor săi o stare de spirit pe măsură, exclamând bunăoară că ”Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor”. Mai mult decât atât, Tudor Vladimirescu înțelegând bine mersul vremurilor și nevoia de eliberare a poporului său de sub control străin, a căutat să atragă în sprijinul mișcării sale revoluționare personalități cu idei liberale, care să fie cu urechea aplecată la durerile poporului, reamintindu-i între alții pe cărturarii Gheorghe Lazăr, Petrache Poenaru și pe episcopul Ilarion, celui din urmă mărturisindu-i la un moment dat, plin de năduf ca “de-oitrai, popo, voi face douăsprezece perechi de opinci din pielea a doisprezece veliți din Divan”. Și continuă, cu vorba lui disperată asupra tiraniei instaurată în țara sa, dojenindu-l la un moment dat pe prietenul său, episcopul Ilarion: ”Ah, popo! Ai să dai samă înaintea lui Dumnezeu că nu m-ai lăsat să tai câțiva câini de ciocoi care și-au dat coatele cu “lupii de greci, vânzându-și norodul”.
De altfel, poporul l-a considerat Domnul lor pentru dreptate, țăranii transilvăneni nutrind speranța că “Tudoraș” va trece Carpații pentru a-i ajuta să scuture blestematul jug austriac, mai cu seamă că el însuși își dorea să înlăture toate nedreptățile făcute românilor, atât din Țara Românească, cât și din Moldova și Ardeal. Iar pentru o astfel de cauză n-a șovăit o clipă, având în plan, pentru binele și folosul tuturor românilor, căci “cu spada, în numele norodului, cu voia lui Dumnezeu, cu pandurii și plăieșii săi,va reuși a obține dreptatea socială și libertatea poporului.”
Și, astfel, cu spada pusă în mâna pandurilor și a poporului benevol înrolat în oștirea sa, deopotrivă, “făcători de dreptate strașnică”, își va coordona, ca un general iscusit oastea-i credincioasă și mânați de focul maniei vor porni în adevărate baătălii împotriva opresorilor dinlăuntru și din afară. S-a pornit spre București la 28 febr./12 martie 1821, după un bine gândit itinerar strategic-Câmpia Padeșului-Târgu Jiu – Țânțăreni – Slatina-Șerbănești-Tecucii de Teleorman spre Vadul Lat (jud. Giurgiu) și de aici la Bolintinul Vale, unde lansează o nouă proclamație, asigurându-i pe bucureșteni că mișcarea sa urmărea ”câștigarea dreptăților cele folositoare la toată obștea”. Trimite și un memorandum Divanului țării prin care cere unirea “unirea forțelor responsabile spre binele țării”, iar după ce intră triumfal în București, pe 21 martie/ 2 aprilie 1821, va deveni adevăratul conducător domnesc al Capitalei, până pe 15/17mai 1821. Considerat și voievod al țăranilor, “Domnul Tudor” a purtat adevărate bătălii împotriva vrăjmașilor comuni, dar din păcate, în condiții extrem de grele, fără a avea cuvenitul ajutor al eteriștilor greci conduși de Alexandru Ipsilanti, considerat de Tudor un aliat și “un frate de arme”, în lupta lor comună în a-și descătușa popoarele din ghearele stăpânirilor străine. Dimpotrivă, nu numai că nu l-a ajutat nimeni, fiind obligat să lupte singur cu oștirea lui, alăturându-i-se și câțiva tineri revoluționari patrioți, dar în schimb Ipsilanti, în orgoliile sale nemărginite, vedea în Tudor Vladimirescu nu un tovarăș de arme, ci un supus, ceea ce acesta nici nu vroia să audă de așa ceva. De aici, orice legătură între cei doi conducători devine potrivnică, sub acuzația reciprocă de trădare și șantaj, de unde Ipsilanti va pune la cale o mârșevie prin Iordache Olimpiotul și Ghencea, care îl vor trage în cursă pe Tudor, cetluindu-l în lanțuri în acel dramatic mai 1821. Și totul fusese pus la cale cu sprijinul boierilor trădători, la care Tudor Vladimirescu le-a strigat cu neînfricare: ”eu nu mă tem de moarte… mai înainte de a fi ridicat steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat în cămașa morții” (câtă diferență între eroii de odinioară ai neamului românesc și trântorimea de așa-ziși demnitari, vânzători de țară și neam, care conduc astăzi România!?)
Din păcate, în ciuda excepționalelor sale calități strategico-diploma tice, căutând mereu a ține un echilibru în relațiile sale cu puterile suzerane, Rusia și Austria, dar și teama că acțiunile sale militare ar stârni furia turcilor, care trecând Dunărea ar fi transformat cele două principate române în pașalâcuri, aflând și de înțelegerea țarului cu sultanul, prin care se punea la cale înăbușirea de către turci a mișcării revoluționare,Tudor Vladimirescu hotărăște retragerea armatei sale de panduri din București (platoul Cotrocenilor), la 7 mai 1821. Cu atât mai mult cu cât și șefii Eteriei îl învinuiau de trădare și colaborare cu turcii, neînțelegerile lui cu Alex. Ipsilanti fiind și urmare a împelițărilor urzite între cei doi de către unele căpetenii ruse. Or, pentru a feri Bucureștiul de o invazie străină, cu urmări dramatice, Tudor și-a ridicat tabăra, retrăgându-se spre Golești, iar de aici la Târgoviște. Dar, gândul lui era să refacă și să-și reorganizeze oștirea, în vederea unei rezistențe militare la un moment oportun. Numai că nu a fost să fie, întrucât prin trădare, cum mai spuneam, s-a pus la cale uciderea sa, moartea lui tragică, sfârșind, se pare, prin aruncarea trupului într-o fântână părăsită, nu departe de zidurile mitropoliei Târgoviștei. A urmat, apoi și cu vrerea Domnului, în 1822 să ia sfârșit și fanariotismul turcesc din cele două pricipate românești, Moldova și Țara Românească, trecute imediat sub protectorat rusesc, dar la fel de păcătos și nemilos cu nația română. Și totuși, importanța și semnificația mișcării revoluționare condusă de Tudor Vladimirescu este uriașă, anul 1821, marcând un nou început al luptei sociale și naționale, la început de secol XIX. Prevestea, pe mai departe celelalte momente de referință din istoria zbuciumată a poporului român, ce-i vor schimba radical destinele spre viitor (1848, 1859,1877, 1918). Dovada că, vorbind despre ”întâmplările” de la 1821, Mihail Kogălniceanu zicea: ”suntem datori cu orice propășire ce am făcut de atunci, căci ele ne-au deșteptat duhul național ce era adormit cu totul”. Iar “domnul Tudor” a fost, este și va rămâne un simbol național, un erou printre eroii neamului românesc, o pildă de înalt patriotism, de demnitate și curaj, servindu-și țara și poporul până la sacrificiul suprem.
Ca semn de prețuire și omagiere a bravului revoluționar gorjean, în zona centrală a Târgu-Jiului, mai exact în cochetul parc (locul de unde vitejii panduri, conduși de Tudor Vladimirescu au plecat spre București, în 21 ianuarie 1821, cu dorința mărturisită de a descătușa poporul din robia străină și a ciocoimii din țara) care-i poartă numele, a fost ridicat un superb ansamblu statuar, în anul 1898, operă a sculptorului C. Bălăcescu. La fel și în satul său natal, casa copilăriei Vladimirescului este amenajată ca muzeu memorial, cu specific local, țărănesc, (inaugurat în 1932), alături, aflându-se și un bust al acestuia, fiind deopotrivă, repere istorice inestimabile, întru cinstirea marelui patriot gorjean. Așadar, să luăm aminte că numele și faptele de epopee înălțătoare ale lui Tudor Vladimirescu, izvorăsc direct din plămada și inima poporului său, iar amintitele însemne memoriale sunt pentru noi adevărate borne ale vitejiei românești pentru neatârnare, în fața cărora să ne plecăm cu smerenie, readucere aminte și cinstire pentru marile personalități ale trecutului glorios ale neamului românesc.
Vasile Irod
