Sărbătorirea Centenarului Marii Uniri, înfăptuită la 1 Decembrie 1918, ne obligă să privim obiectiv, în egală măsură, locul și rolul personalităților politice ale vremii, în cazul de față contribuția acestora la revenirea Transilvaniei de NV la patria-mamă, după poziția și activitatea lor ulterioară în istoria contemporană a României. În această privință ne permitem a-l așeza pe unul dintre liderii politici ai perioadei interbelice și de după în paginile istoriei, așa cum a fost, cu bune și rele, parafrazându-l chiar cu motto-ul său: “Lămuriți pe cei ce nu m-au înțeles. Scrieți întreg adevărul despre mine, istoria mă va judeca drept”. Așadar, este vorba de Petru Groza, marcând succint momentele importante din viața și activitatea acestuia în anumite timpuri istorice. S-a născut la Bacia, în județul Hunedoara, în anul 1884, din părinții-Maria și preot Adam Groza, familie descendent creștină, pentru că și bunicul său Simion Groza a fost preot, și mai mult decât atât, unul din tribunii de seamă ai lui Avram Iancu. Dovada loialității și dragostei de pământul străbunilor avem a o constata și din faptul că acesta, mort în anul 1849, își are locul de veci la Tebea, lângă mormântul lui Avram Iancu și sub gorunul lui Horea. Revenind la omul politic-Petru Groza, avem a face unele lămuriri și “clișee” de viață, în situația în care Ardealul românesc se găsea sub stăpânire austro-ungară, iar de aici suma de restricții “medievale” impuse samavolnic românilor ardeleni în privința drepturilor și libertăților lor cetățenești, naționale.
În primul rând, facem precizarea că Petru Groza rămâne orfan de mic, mama sa stingându-se la o vârstă foarte tânără, la 24 de ani. Cu o fire năzbâtioasă, dar inteligentă, acesta urmează cursurile școlare- primare și liceale, atât la școli cu predare în limba română, cât și în maghiară(Costei, aproape de Lugoj și la Orăștie), obținând rezultate foarte bune la învățătură și deopotrivă aprecierea profesorilor și a colegilor, iar după absolvirea liceului a urmat cursurile Facultății de Drept și de Științe Economice din Budapesta, reușind să se descurce destul de bine cu limba maghiară, învățată în cei opt ani de studiu la Colegiul maghiar de la Orăștie. Aici, pentru meritele sale la învățătură primește bursa de la Fundația Gojdu, precum și alți studenți români cu rezultate la fel de bune: Octavian Goga, Ioan Lupaș, Ioan Lepădat, etc. De altfel, aici ei pun bazele unei Asociații studențești (1903-1905), militând pentru drepturile românilor din Transilvania și împotriva naționalismului exagerat maghiar. Mai mult, Petru Groza, îndemnat și de O. Goga să meargă la studii în “lumea mare”, reușește să obțină aprobarea ministrului Educației din Ungaria-A. Appony, impresionat de faptul că studentul Groza vorbea în “frumoasa limbă maghiară”, cerându-i în schimb să nu uite totuși de Ungaria după absolvirea studiilor, căci era considerat ca “unul dintre cei mai buni fii ai săi”. În felul acesta, Petru Groza a reușit să-și continue studiile la Berlin și Leipzig, obținând în final titlul de doctor în științe juridice și totodată distincția “Magna cum laude”.
Se întoarce în țară și nu la Budapesta, spre mâhnirea lui Appony care îl caracteriza de această dată ca pe “un dac răzvrătit”, începându-și cariera de avocat la Lugoj. În același timp se hotărăște să intre și în politică, înscriindu-se în Partidul Național Român, atras evident de idealurile mișcărilor de emancipare națională a românilor ardeleni, avându-i în prim plan pe marii cărturari și oameni politici: Ștefan Ciceo Pop, Vasile Goldiș, Iuliu Maniu, Gheorghe Pop de Băsești, Alex. Vaida Voevod, ș.a.m.d. Aici trebuie subliniat faptul că el era adeptul unei uniri necondiționate, după hotărârile luate cu ocazia Marii Adunări de la Alba-Iulia (1 Decembrie 1918), intrând în contradicție cu I. Maniu care voia o unire condiționată, invocând înapoierea economică a Regatului și deci necesitatea unei perioade de tranziție de zece ani. Până la urmă Maniu a renunțat, sub presiunea grupului condus de P. Groza și astfel că PNR a finalizat documentele Marii Uniri. Dar cum politica își are păcatele ei neprevăzute, imediat după Unire, Groza deși ales deputat în Parlamentul României pe listele PNR în anul1919, va părăsi acest partid la începutul anului următor și se va înscrie în Partidul Poporului condus de Alex. Averescu, devenind în anii 1921-1927 ministru și ministru secretar de stat. Avea să fie pentru el și cea mai prosperă perioadă, acumulând o avere impresionantă și o mare influență în mediul de afaceri al acelor vremuri.
Însă, după răsturnarea guvernului Averescu de către liberali (1927), Petru Groza, dezamăgit de situația creată se retrage temporar din politică, dedicându-se afacerilor, scriind în memoriile sale că: “retragerea mea din arena politică, a fost începutul unei perioade de șapte ani în care mi-am revizuit tot ce învățasem în această perioadă și mi-am aplicat o rețetă radicală…începând cu aflarea noilor doctrine economice și politice”. În final, avea s-o cotească spre stânga politicii românești, fiind socotit de contemporanii săi a fi un inabil și naiv, când revenind pe scena politică în ianuarie 1933 s-a hotărât să fondeze partidul Frontul Plugarilor. Se apropia în felul acesta de comuniști, sub a cărei aripă protectoare va activa de aici încolo, dovada că în septembrie 1935 s-a semnat acordul de înființare a Frontului Popular Antifascist, între F.P și MADOSZ, pentru ca mai târziu, în iunie 1944 să susțină formarea Blocului Național Democrat între PNT, PNL, PSD și PCR. Erau vremuri tulburi pentru țară, determinate și de evoluția celui de-al Doilea Război Mondial, iar înlăturarea lui Ion Antonescu și momentul în care România a rupt alianța cu Germania, alăturându-se Națiunilor Unite, dădea și speranța anulării Diktatului de la Viena, eliberarea Ardealului de NV de sub ocupația Ungariei horthyste și readucerea acestui teritoriu românesc la trupul țării-mamă. Speranța românilor a venit odată cu victoria finală a armatei române și alungarea inamicului dincolo de fruntariile țării, la 25 octombrie 1944. Numai că puterea de la Moscova, nesocotind prevederile Convenției de armistițiu dintre România și Națiunile Unite, prin care se declara nulitatea Diktatului de la Viena (septembrie 1944), a hotărât instalarea unei administrații militare sovietice în Ardeal pentru o perioadă nedefinită, invocându-se motivul că o administrație românească nu ar fi capabilă să gestioneze situația interetnică din județele cu populație maghiară majoritară. Or, de aici va apărea în plin planul politicii interne dr. Petru Groza, întrucât sovieticii condiționau revenirea Transilvaniei de NV în granițele firești ale României, doar dacă la București va fi instalat un guvern al Frontului Național Democrat condus de comuniști. În felul acesta, avea să se instaleze la 6 martie 1945, un executiv pe placul Moscovei, condus de Petru Groza. A fost un moment de cotitură în istoria modernă a României, pe care în mare parte îl cunoaștem, adică revenirea legitimă a Transilvaniei la patria-mamă prin anularea diktatului de la Viena, iar dacă privim cu obiectivitate, Petru Groza a jucat un rol pozitiv, recunoscut și de o serie de istorici și politologi români, fiind vorba, în primul rând, de inteligența și abilitățile sale diplomatice de a trata cu puterea sovietică și a obține rezultatele scontate, în folosul României. Și am relata aici și un episod de luat în seamă și anume, atunci când Iuliu Maniu a refuzat posturile de miniștri din partea PNT în noul guvern, chiar mai mult, îl sfătuiește pe Petru Groza să nu primească funcția de prim-ministru, atunci cel din urmă îi da un răspuns pe măsură: “…dacă pot să-mi salvez țara, să reprimim Ardealul, prefer să mă compromit. Iar dacă copiilor mei le va fi rușine de mine, n-au decât să-și schimbe numele”. Și apoi tot el spunea că: “dacă eu stăteam deoparte, dacă renunțam, nu exista azi administrație românească în Ardealul de NV…Suntem siliți să ne batem și să acceptăm compromisuri”. În astfel de împrejurări aveau să demisioneze și guvernele conduse de generalii Sănătescu și Rădescu, care nu au permis influența sovietică în țara noastră, în vreme ce partidele istorice-PNT și PNL, conduse de I. Maniu și I. I.C.Brătianu, refuzând să colaboreze cu comuniștii, nu au acceptat să facă parte din noul guvern condus acum de dr. Petru Groza. A fost momentul de cumpănă pentru România, însă instalarea guvernului Groza, la 6 martie 1945, până la urmă impus de Moscova prin intermediarul Visinski, în numele unei așa-zise coaliție de “largă concentrare democratică”, va permite nu doar o administrație românească în Transilvania, ci și satisfacerea cererii guvernului român, în conformitate cu Convenția de armistițiu din 12 septembrie 1944, de recunoaștere a apartenenței Ardealului la România. Aici este de subliniat iarăși, poziția sovăielnică a liderilor partidelor istorice, care respingând intrarea în guvernul Groza li așteptând zadarnic ajutorul anglo-american, au pus în pericol retrocedarea Transilvaniei de Nord către România, ceea ce avea să-l oblige pe Petru Groza să intensifice tratativele, inclusiv prin compromisuri diplomatice cu regimul comunist sovietic și în condițiile în care se urmărea crearea unei Transilvanii autonome (vezi înțelegerea, prin Comisia Litvinov, a SUA, Angliei și Uniunii Sovietice). Or, guvernul Groza fiind considerat pro-sovietic, l-a determinat chiar pe Stalin să intervină direct în rezolvarea diferendului, altfel Transilvania-pământ românesc ar fi fost pierdută pe vecie, vehiculându-se în acele momente tot mai insistent a fi materializat experimentul separatist în Ardeal.
Așadar, cu bune și rele, Dr. Petru Groza a avut totuși un rol important pentru ansamblul istoriei moderne a României, așa după cum am văzut, atât la înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, cât și la anularea Diktatului de la Viena și readucerea Transilvaniei de Nord, pentru totdeauna la trupul României. Iar printre colaboratorii lui de seamă în guvern s-a numărat și Gheorghe Tătărăscu, o altă personalitate politică cu merite importante în viața politică românească, deopotrivă și el apreciat și contestat pentru faptele sale. Dar mai multe lămuriri, cu și despre acest vrednic om politic, vor fi redate într-o altă dezbatere mediatică. Însă, revenind la activitatea politică, diplomatică și adiministrativă a lui Petru Groza, credem că dincolo de merite, dar și la urmările deloc fericite ce s-au derulat câteva decenii la rând, în special în viața politică și socială a României, după instaurarea guvernului de la 6 martie 1945, acesta a mai contribuit și la salvarea unor personalități de seamă, intrate în dizgrația regimului comunist venit pe putere în țara noastră. Este vorba între alții de grațierea lui O.Goga, I.Brudariu, Vasile Munteanu, Lucrețiu Barbu și alții. După cum tot el a reușit să obțină eliberarea din închisoare a profesorilor Constantin C Giurescu și Gheorghe Strat. Iar în privința lui Lucrețiu Pătrășcanu și Gheorghe Tătărăscu, facem mențiunea că mereu i-a sfătuit să fie prudenți, căci sunt în vizorul iscoadelor sovieticilor și a celor din țară, pentru a fi sancționați și chiar lichidați. În plus, pe Pătrășcanu l-a sfătuit să nu meargă la Cluj (1946) și să pledeze pentru naționalismul românesc, penru că va avea mari probleme, inclusiv legate de sănătatea și viața sa. Nu în ultimul rând, îl sfătuiește pe Gheorghiu Dej să-și pondereze criticile față de I.B. Tito, din motive de ceea ce însemna pentru moment și mai ales pentru viitor relațiilor bilaterale a celor două state vecine și prietene. Dar poate că, cel mai important lucru mărturisit cu înspăimântare de către Petru Groza unuia dintre bunii săi prieteni, avea să fie cuvintele: ”Acum când Stalin nu mai este, pot să-ți confirm că ni s-au cerut mii de intelectuali că să-i ducă în Siberia. A fost I luptă dramatică. Cu greu i-am îmblânzit pe stăpânitori, ca să evităm ceea ce au făcut bulgarii cu intelectualii lor”. După cum tot Groza a avut merite și pentru reușita tratativelor purtate cu sovieticii, referitoare la retragerea trupelor acestora de pe teritoriul României (1958), în vreme ce în alte țări “aliate” acesată retragere s-a făcut mult mai târziu, după aproape 30 de ani.
Și mai este de reținut un lucru deosebit și anume că, dr. Petru Groza a fost singurul burghez român declarat care, ajungând la vârful de putere al regimului comunist din acea inprevizibilă perioadă de tranziție, a reușit să performeze ca om politic, numai că din păcate, prin implicațiile sale în jocurile obtuze ale comuniștilor avea să aducă și deservicii mari mersului societății românești în următorii 40-45 de ani de putere comunistă impusă, contrară voinței poporului român. Ne referim aici la faptul că, direct sau indirect, dr.Petru Groza a fost implicat în organizarea alegerilor din 19 noiembrie 1946, dovedite a fi fost ilegale și neconstituționale, iar pe urmă și cu procese și arestări în masă, partidele istorice, practic încetându-și activitatea parlamentară. A fost o fraudare masivă de voturi în favoarea FND, iar de atunci și până astăzi funcționând la noi, în România, ca un blestem, dictonul stalinist după care: “nu contează cine cu cine votează, contează cine numără voturile”. De asemenea, Petru Groza, împreună cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, la comanda Moscovei, l-au forțat pe regele Mihai I, șantajându-l și amenințându-l în fel și chip, inclusiv cu declanșarea războiului civil, să abdice la 30 Decembrie 1947 și să plece în exil. Astfel a fost proclamată în Parlamentul de la București Republica Populară Română și odată cu aceasta țara noastră a fost împinsă sub control exclusiv sovietic. Aici trebuie să subliniem că aceste evenimente nefericite s-au întâmplat și pentru că puterile occidentale, în special SUA și Anglia au lăsat România de izbeliște, aruncând-o cu bună-știință în sfera de influență a Uniunii Sovietice. Căci era vorba până la urmă de Înțelegerea de la Yalta din februarie 1945, unde conducătorii celor trei mari puteri-Stalin, Roosevelt și Churchill au hotărât împotriva voinței popoarelor împărțirea lumii postbelice, printre ele și România, cu urmări economice și politico-sociale extrem de grave. De aici, aveau să se îndrepte și o serie de critici dure la adresa dr. Petru Groza, acesta fiind considerat de o altă serie de politologi și istorici a fi fost, pe de o parte o slugă a Moscovei, contribuind într-o mare măsură la instaurarea regimului comunist în România. Iar pe de altă parte este etichetat ca un trădător și un oportunist, arhivist ambițios și foarte bogat, ahtiat după putere. Cum de altfel s-a și întâmplat, deținând nu doar demnitatea de prim-ministru, până în anul 1952, ci după și pe aceea de președinte al prezidiului Marii Adunări Naționale, înlocuindu-l în înalta funcție pe C.I. Parhon. Și a deținut acesta autoritatea supremă în statul român până la sfârșitul vieții-7 ianuarie 1958, când a fost răpus de cancer, urna cu rămășițele pământești aflându-se în cavoul familiei sale din cimitirul localității Bacia, județul Hunedoara. Și tot aici, în satul natal se află și statuia sa repusă pe soclu în 2007, după ce câțiva ani a “zăcut” cu fața în jos în iarbă, din batjocura celor care au doborât-o “cu mânie proletară” de pe soclul inițial, nu departe de fosta sa reședință din municipiul Deva. În fine, cariera sa politică destul de controversată și cu atât mai mult analizată după dec ’89, adică a fi fost pro sau contra intereselor țării sale? Numai că un lucru mai trebuie lămurit, dar nu cu patimă și anume că, după” umbrela comunismului”, dr. Petru Groza a reușit să desfășoare o politică naționalistă, apelând la compromisuri și la abilitățile sale diplomatice, în primul rând, să reușească menținerea în acele vremuri grele, defavorabile țării noastre, o politică de echilibru, atât față de Uniunea Sovietică, cât și față de Occident. Așa că orice se va spune, dr.Petru Groza rămâne o personalitate politică importantă pentru istoria noastră modernă și, în primul rând, un bun român, un patriot. Dar cum la noi, la români, există acest prost obicei prin care, odată cu schimbarea macazului politic ciuntim și din adevărul istoric, aruncând odată cu “scalda și pruncul”, superînălțându-i pe unii și renegându-i pe alții, am invita totuși la o meditație cu un crez obiectiv. Doar așa vom reuși să învățăm și mai ales să separăm binele de cele rele, pentru ca într-o simbolică măsură, mai mare sau mai mică, mulți dintre înaintașii noștri au reușit, în ciuda păcatelor lumești din viața asta pământeană care nu pot fi trecute cu vederea, să-și fi adus totuși contribuția, în cazul de față, la realipirea legitimă a teritoriilor românești la trupul Țării-Mamă, iar de aici la făurirea statului național unitar român, la România Mare.
Prof. Vasile Irod
