Am primit cu profundă tristeţe comunicatul plecării la Domnul a cunoscutului interpret de muzică populară, putem spune, a genialului taragotist Dumitru FĂRCAŞ, iar cu inima cernită de durere, gândurile ni se îndreaptă spre Municipiul Cluj- Napoca, marele centru universitar de care, personal, mă leagă atâtea amintiri frumoase, prin instituţiile sale de învăţământ superior, prin oamenii săi minunaţi, unul dintre aceştia fiind carismaticul şi inegalabilul om de spirit de care astăzi ne vom despărţi, pentru a-l dărui pământului pe care l-a iubit şi l-a cântat cu patosul său de maramureşean autentic! Desigur, cuvintele nu sunt suficiente pentru a pune în evidenţă durerea care ne încearcă pe toţi, în aceste momente ale întristării, dar, pentru noi, gorjenii, pentru cei din Universitatea «Constantin Brâncuşi», ziua de 22 martie 2012 rămâne o zi de neuitat, care ne-a prilejuit acordarea Titlului de Doctor Honoris Causa de către comunitatea academică din instituţia noastră, acestui remarcabil interpret al cântecului popular, acestui Taragot cu suflet al neamului românesc – Dumitru Fărcaş.
De aceea, păstrăm în cămara cea mai de preţ a sufletului nostru clipele prezentării acelui Laudatio binemeritat, prin care, vibrând de emoţie, sufletele noastre despovărate de meandrele unui cotidian efemer s-au prins în hora învăluită de tainele infinitului, fiindcă asemenea momente rămân de-a pururi întipărite în memoria noastră tăcută și nevăzută, chemându-ne prin necuvinte din sferele nebănuite ale absolutului, în care se îngemănează frumusețea, demnitatea, măreția, înflăcărarea, bucuria, mândria, prețuirea, iubirea, acele sublime clipe şi trăiri dezvăluite printr-o «creangă ruptă dintr-un trunchi de codru», cum spunea însuși marele artist.
Cu mai bine de şase ani şi jumătate în urmă, pot spune că am meditat profund, sub mângâierile calde ale cântecelor marelui artist, cum să încep acel Laudatio, cum să-l realizez spre a mă apropia de imperiul sacru pe care și l-a construit și reconstruit cu tenacitate, migală, dăruire și spirit de sacrificiu marele artist! Recunosc acum, că, deși cuvintele și frazele îmi năvăleau în creier precum șuvoaiele cristaline ale izvoarelor Maramureșului, ori de câte ori încercam să le aștern pe fila imaculată, aveam senzația că ele – cuvintele și frazele – sunt încorsetate într-o neputință vecină cu intangibilul. Și nici nu este de mirare, căci, cum ar putea rostirile muritorilor să acopere însăși nemurirea? Dumitru Fărcaș a depășit demult profanul, el a devenit parte a sacrului prin spiritul său, prin tezaurul pe care ni l-a dăruit și-l dăruiește vieții însăși, prin modul lui de a fi, în care arta reprezintă viața trăită. Desigur, navigând pe fluviul tumultuos și limpede al vieții artistului, de acum vom putea înțelege mai bine inefabilul artei inegalabile, slujite cu har în toate zonele României, dar și prin remarcabile concerte și turnee susținute și întreprinse din 1962 până la cei 80 de ani de viaţă cu Ansamblul «Mărțișorul» pe toate meridianele lumii: din S.U.A. în Australia, din Verona la Phenian, din China în Malaesia, din Japonia în Africa, din Franța, Italia, Elveția în îndepărtatul Orient. «»
Ştim prea bine şi am simţit cu toţi că a prins drag de taragot, pe care l-a dăruit lumii, consacrându-l și dându-i identitatea și unicitatea marelui artist, cel care cânta cu plăcere oriunde era solicitat, chiar și pe scenele unor festivaluri de amatori, sau ale unor cămine culturale, fiind pretutindeni îndrăgit pentru valoarea lui de Artist și Om care îngemănează trecutul pierdut în negura vremilor, prezentul chemat la dezvrăjbirea lumii și viitorul unei existențe dezirabile care se dovedeşte parte a ființei sale. El considera taragotul ca fiind «tubul acesta de lemn prin care pot să arunc porumbei albi, pot să semăn în lume pacea și omenia», tocmai pentru a ne convinge că țara îl însoțea pretutindeni, iar el își conștientiza adâncul rădăcinilor în iubirea nemărginită de pământul țării, iubire-esență a existenței noastre perene!
Dumitru Fărcaș este şi va fi numele unei legende, un adevărat «vrăjitor» al viersului, cum îl numea Fănuș Neagu, unul dintre puținii oameni ai României care ar putea spune cu sufletul liniștit celebrul vers al lui Nicolae Labiș: «Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt», iar în aceste clipe, în această zi când ne despărţim de marele artist, aş spune următoarele: «Vreți să-i adunați pe toți gorjenii sub nesfârșitul Coloanei lui Brâncuși, spre a primi sărutul miracol al Porții, sub vraja tăcerii la care ne cheamă marele nostru artist? Să-l rugăm, atunci, pe Dumitru Fărcaș să-i cheme și ne vom minuna de trăirea demnității la cele mai înalte intensități. Căci, un asemenea fenomen este Dumitru Fărcaș, fiindcă muzica lui te fură pe dedesubt, pe sub tălpi, de jos în sus, ridicându-te peste voința ta, cu pământ cu tot, spre înălțimile din galaxii»!
Aşadar, genialule Dumitru Fărcaş, Tu nu mai exiști, ești undă sau transfigurare, dar o undă pornită de aici într-acolo, orice ai face, oricum te-ai suci sau răsuci, oriunde ai ajunge în spații, fiindcă de acum încolo, fiinţa Ta înseamnă pentru noi, ultima notă dintr-un cântec de neuitat, dintr-o doină care se aude mereu în taragotul fermecat!
Prof. univ. dr. Adrian GORUN, Preşedintele Senatului Universităţii «Constantin Brâncuşi», Tg. Jiu
