După înfăptuirea Marii Uniri, iredentismul și bolșevismul bântuiau la granițele României

Înfăptuirea Mari Uniri, la 1 Decembrie 1918, nu a adus imediat liniștea așteptată de către toți românii, iar motivele erau ușor de intuit. Cu atât mai mult cu cât după terminarea Primului Război Mondial multe dintre problemele stringente ale omenirii încă nu fuseseră soluționate, de unde și o sumedenie de frustrări și nemulțumiri din partea fostelor state beligerante, dar nu numai. Or, România, făcea parte și ea din această sferă a intereselor interstatale, dar și mai grave, după proclamarea actului Marii Uniri, erau pericolele care veneau atât dinspre Estul și Vestul țării, cunoscându-se adversitățile Rusiei, Ucrainei și Ungariei față de țara noastră, mai exact refuzul categoric în a recunoaște apartenența Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei de Nord la România. Pe de altă parte, nu trebuie uitat că după instaurarea regimului comunist-bolșevic în Rusia, se preconiza o extindere a “revoluției” leniniste pe plan mondial, cu precădere în Europa, primele țări vizate fiind Ungaria, Ucraina, Bulgaria și România.
Așadar, România reîntregită se găsea într-un moment de cumpănă, pe de o parte, pentru că în dreapta Nistrului detașamente ale Rusiei bolșevice au atacat și au ocupat Hotinul (23 ian. 1919), iar pe de altă parte, Ungaria bolșevică a lui Bela Kun nu se împacă cu alipirea Transilvaniei la patria-mamă, România și prin urmare refuza deciziile Consiliului Suprem Interaliat de la Paris privind actul Marii Uniri, trimițând armata să atace zona Munților Apuseni (15/16 aprilie 1919) și să reinstaureze administrația austro- ungară în Ardeal. Numai că în ambele cazuri, riposta armatei române a fost imediată și fermă, expulzându-i pe agresori dincolo de Nistru și de Tisa, eliberându-se pe rând Hotinul, Carei, Oradea, Salonta, Satu-Mare și alte localități din apropierea noilor granițe ale României. Numai că situația momentului era mult mai complicată, întrucât câștigurile noastre teritoriale erau încă puse în discuție pe masa tratativelor postbelice, iar dinspre Răsărit veneau semnalele de atac ale Rusiei și Ucrainei împotriva României, somată la început de Mai 1919, prin note ultimative și cu un răgaz de 48 de ore, să cedeze Basarabia și Bucovina. Și cum răspunsul guvernului României nu a venit în întâmpinarea cererilor Moscovei și Kievului, atunci trupele sovietice au trecut iarăși Nistru (27 mai 1919), ocupând Tighina. A fost doar un foc de paie, pentru că atacul a fost respins imediat de către unitățile armatei române dislocate în această zonă de conflict, provocând în același timp și importante pierderi trupelor rusești. Cu atât mai mult cu cât, chiar Lenin ordonase transferarea acestor unități militare spre fronturile de luptă din interiorul Rusiei, cu scopul de a întări apărarea împotriva “albilor”, conduși de generalul Denikin și care amenință asedierea Moscovei. Și, după cum mai spuneam, situația era la fel de complicată și la Vest de țara noastră, surprinzând și atitutinea ambiguă a foștilor noștri aliați cu privire la raporturile de vecinătate teritorială dintre România și Ungaria, ceea ce avea să determine și o stare sporită de tensiune între cele două țări. Or, încurajat de o astfel de conjunctură externă, Bela Kun a luat hotărârea de a declanșa la 20 iulie 1919 ofensiva de pe Tisa, cu scopul mărturisit de a reface Ungaria Mare și ulterior răsturnarea “claselor exploatatoare” și instaurarea unei republici sovietice, subordonată direct puterii bolșevice de la Moscova. Și aici, poate că este bine să amintim și despre principalul personaj de legătură cu mișcarea revoluționară rusă, chiar cu Lenin și anume, Cristian Rakovski, la începuturile activității sale implicat în mișcarea social-democrată din România și instigator la încălcarea ordinii de drept a acelor vremuri. În același timp era și agent german, iar după ce a fost arestat și ulterior eliberat, s-a refugiat la Odessa de unde avea să comploteze împotriva României, vizându-l, în primul rând, pe Regele Ferdinand, împotriva căruia pusese la cale un complot și bineînțeles punerea în practică a ideii de atac asupra teritoriului românesc și nu în ultimul timp o schimare de regim politic, mai exact cu unul de sorginte comunistă. Într-un final, acesta va sfârși tragic, fiind judecat și condamnat la moarte chiar în Rusia, bănuit de relații ascunse cu Trotski, îndreptate împotriva lui Stalin. Moare prin împușcare, în septembrie 1941. Altfel spus, am ținut să subliniem acest lucru, deoarece legăturile directe ale lui Rakovshi cu Bela Kun, erau stabilite tocmai pentru declanșarea așa-zisei revoluții proletare în Ungaria, România, Bulgaria și în alte țări din Estul și Centrul Europei, în cazul țării noastre preconizandu-se un atac concertat, în vara anului 1919. Iar în această privință, nu este lipsită de interes a cunoaște declarația lui Bela Kun prin care spunea că “punem revoluția proletară ungară sub protecția socialismului internațional, fiind deciși să o apărăm până la ultimul strop de sânge împotriva oricărui atac”.
Deci, se produsese o falie adâncă, extrem de periculoasă între Ungaria și România, iar pe o stare de spirit maghiar-revansard, Bela Kun (original din Transilvania), a luat hotărârea de a declanșa ofensiva de pe Tisa, la 20 iulie 1919, cu intenția declarată de a reîncorpora teritoriile românești pierdute în granițele Ungariei. Numai că, la rândul său, armata română forțează trecerea Tisei și respinge după doar 10 zile trupele ungare (30 iulie 1919), iar sub comanda generalului Gheorghe Mărdărescu oștirea română înaintează spre Budapesta, fiind ignorate inclusiv recomandările foștilor aliați și anume ca trupele românești să nu mai înainteze pe teritoriul Ungariei. Mai mult decât atât, chiar familia regală și primul ministru Ion I. C. Brătianu au asistat la trecerea Tisei de către trupele române, subliniind aici și cuvintele de admirație ale reginei Maria, care spunea că ”militarii români erau atât de plini de elan, se bucurau că trec Tisa, să-i alunge pe bolșevici, ei doreau să ajungă la Budapesta”. După cum și Ion. I. C. Brătianu, imediat după încetarea ostilităților militare (aug. 1919), rostea în Consiliul Dirigent de la Sibiu că: ”în ziua de astăzi, soldatul român pe Tisa n-a asigurat numai granițele României, dar a sprijinit, ca în vremurile de demult, civilizația europeană, apărând-o de valurile distrugătoare ale bolșevismului. La Nistru și la Tisa, s-au oprit curentele de distrugere care amenințau centrul Europei”. Nu în ultimul rând, aflați într-o vizită de bun augur în Transilvania, regele Ferdinand și regina Maria aveau să fie primiți cu bucurie și nădejde nu doar de români, ci și de alți etnici conlocuitori, sau cum se exprima regina ca la Carei “chiar și ungurii au venit să-i mulțumească regelui pentru că au fost salvați de bolșevici de către armata română”. În fine, revenind la ofensiva românească din vara anului 1919, este bine să menționăm că rezistența armatei ungare a fost atât de slabă încât trupele românești au reușit lesne de ușor a le dezorganiza, motiv care a permis o intrare rapidă în capitala Ungariei, inclusiv ocuparea Budapestei. Aici, armata română a fost de mare ajutor și la înlăturarea guvernului bolșevic a lui Bela Kun și evident la instalarea altuia, de orientare anticomunistă, la 1 august 1919. Practic, comandamentul român de ocupație și administrație asupra Budapestei a durat numai patru luni, perioadă în care, dincolo de restabilirea ordinii publice, care însemna nu doar lichidarea puterii bolșevice, ci și un sprijin major în reorganizarea instituțiilor de bază ale statului ungar. Iar odată cu îndeplinirea misiunilor sale, armata română a primit ordin de retragere, la jumătatea lunii noiembrie 1919, dată care marchează și predarea controlului către Comisia europeană militară interaliate a situației postbelice din Ungaria. De altfel, conform “Proclamațiunii” de retragere a armatei române se stipula că “părăsind capitala Ungariei, România ține a afirma încă o dată, că în urma atacului de pe Tisa, care a motivat acțiunea sa militară, că n-a fost călăuzită decât de legitimă apărare cerințele militare. Orice gând de asuprire, sau de răzbunare, i-a fost străin”. Iar intervenția armatei române în Ungaria kunistă seamănă cumva, datorită contextului politic și strategic creat, cu ceea ce se întâmplase în Basarabia în urmă cu un an, când forțele bolșevice rusești amenințau Republica Democratică Moldovenească cu represiuni militare, ceea ce a determinat Consiliul Directorilor generali de la Chișinău să ceară ajutor militar guvernului României pentru restabilirea ordinii publice, dar și pentru garantarea separării teritoriului basarabean de Imperiul rus. Altfel spus, și aici armata română și-a făcut cu onoare datoria, blocând, fie și pentru puțini ani posbelice, experimentul comunist bolșevic pe acest străvechi teritoriu românesc.
Între timp, la Paris începuse Conferința de pace (ian.1919) unde urma să se stabilească noua ordine politică și teritorială în Europa, tratativele dintre învingători și învinși fiind anevoioase și de lungă durată. În cazul României, prin încheierea tratatului de la Trianon (4 iunie 1920), i se recunoșteau drepturile sale teritoriale legitime, mai exact reîntregirea statală prin unirea Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei de Nord, Banatului și Maramureșului cu țara-mamă, România. Avea să urmeze după aceea o perioadă de pace și acalmie relativă pe bătrânul nostru continent, când și în România, ca de altfel în multe state din centrul și estul Europei, cu teritoriile legitim recuperate după prăbușirea Imperiilor Austro-Ungar și Țarist, începuse într-un ritm așezat procesul de modernizare statală și instituțională, cu efecte benefice pentru stabilitatea, dezvoltarea și democratizarea respectivelor țări și popoare. Însă greu aveau să se miște spre bine starea de lucruri în România, aceasta resimțind puternic distrugerile provocate de Primul Război Mondial. Abia după 1922 putem vorbi de o dezvoltare relativă, de refacerea potențialului economic și nu în ultimul rând, de încheierea procesului de unificare statală. Apoi, trecându-se peste o criză economică, deloc ușoară pentru populație (1929-1933), a urmat și o puternică relansare economică (1934-1938), care avea să însemne și punctul de vârf al evoluției și dezvoltării al României interbelice, ajunsă în cadrul Europei la un nivel mediu dezvoltat.
Din păcate și în acele vremuri, viața politică și socială era dominată de confruntări aprige care au bulversat societatea românească, dar și mai gravă a fost trecerea treptată de la democrație la autoritarismul carlist, slăbindu-se evident coeziunea și unitatea națională. Cu atât mai mult cu cât în Europa câștigau teren fascismul și comunismul, revizionismul și expansionismul și prin urmare redeschiderea luptei între marile puteri pentru reîmpărțirea lumii și a sferelor de influență. În plus, Europa “fierbea” și pentru că Primul Război Mondial lăsase în urmă multe probleme și litigii nesoluționate, România făcând față cu greu noilor conjuncturi externe, după ce cu mari eforturi și jertfe de sânge se reușise reîntregirea neamului. Iar cele mai grele lovituri pentru țara noastră aveau să fie, după încheierea Pactului Molotov-Ribbentrop, cele două dictate sovieto-germane din vara anului 1940, când peste 1/3 din teritoriul României a fost smuls de la pieptul patriei-mamă și cedat Uniunii Sovietice și Ungariei hortyste. Aveau să fie momente cumplit de grele pentru țara și neamul românesc și în consecință nevoiți a fi parte activă și în a doua mare conflagrație mondială, dând iarăși uriașul tribut de sânge pentru redobândirea drepturilor noastre strămoșești, legitime. Dar despre această perioadă extrem de dificilă pentru România, promitem o altă dezbatere, într-un număr consultativ viitor.
Cu atât mai mult cu cât după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, marile puteri ale lumii vor arunca România, prin înțelegeri perfide, deloc întâmplătoare, în brațele comunismului și în sfera de influență a Uniunii Sovietice, cu frustrări și urmări grave pentru mulți ani, în special pe segmentele vieții democratice, demnității, unității și integrității noastre naționale.
Vom reveni…
PROF. VASILE IROD

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here