Avem în bibliotecă o antologie deCornel Simionescu (cu o prefaţă de Ion Dodu Bălan – n. m.) intitulată „E scris pe tricolor Unire”,[1] dedicată pe de o parte celor 2050 de ani de la constituirea primului stat dac centralizat şi independent sub conducerea lui Burebista, iar, pe de altă parte, celor 380 de ani de la Unirea Ţărilor Române sub sceptrul lui Mihai Viteazul (27 mai 1600 – n.m.)
Antologia ne încredinţează că „Uniţi în cuget şi-n simţiri”, suntem aici dintotdeauna şi am rămas neîntrerupt acasă. O „acasă” în numele căreia Constantin Brâncuşi a înălţat pe dealurile Gorjului, o axis mundi, Coloana nesfârşită, ca un semn că biruit-a gândul.
„Patriotismul, a cărui sferă se îmbogăţeşte şi se nuanţează permanent, este o constantă majoră a artei româneşti, ci nu un atribut de circumstanţe calendaristice, un bun de consum în serbările şcolare, cum îşi închipuie înfumurările estetizante” [2]. Istoria universală a oricărei arte atestă convingător aspectul, stabil, că arta de inspiraţie patriotică e existenţială, constituind o floare perenă în peisajul sufletesc al omului românesc, căruia Constantin Noica i-a dedicat o filozofie monumentală grefată pe „sentimentul românesc al fiinţei”[3], descendent din arhetipuri mai vechi decât cele indoeuropene şi din mituri, teme, motive, toposuri înglobate creator într-un bazin folclorico-etnografic, extrem de bogat şi de nuanţat la care se referă într-un volum şi marele gânditor istoricogeografic Simion Mehedinţi[4], s-a întemeiat pe continuitatea în timp şi în spaţiul dacic în ceea ce-i priveşte pe români. „Românii – afirmă Simion Mehedinţi – sunt unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei”[5].
Patriotismul scriitorilor români e o formă a eternului sentiment al iubirii. Căci în plan pur psihologic, patriotismul aparţine sferei iubirii, sentimentului de dragoste pentru ceva, unul din sentimentele veşnice, mereu vii şi actuale ale fiinţei umane.
Şi tot istoria universală a tuturor artelor atestă convingător că arta de inspiraţie patriotică a constituit şi constituie una din formele cele mai vechi şi mai statornice de expunere artistică a omului.
Fiecare poet, prozator, istoric literar, critic literar, estetician, filosof etc. s-a simţit suflet din sufletul neamului său [6], cântându-i bucuria şi amarul, unitatea şi fericirea.
Mihai Eminescu îi dorea dulcei Românii, la trecutu-i mare, mare viitor, iar poporului mare, românesc, visul său de glorii falnic triumfând. Transretorica eminesciană îmbracă cea mai pură şi muzicală, rarefiată şi nobilă poeticitate. Ca într-un articol-aniversar (consacrat celor optsprezece veacuri de când viaţa latină a fost sădită în ţările de la Carpaţi n.m.), geniul romantic junimist să afirme cu o categorică regalitate ideatică: „De când este suflet de român pe faţa pământului, românul a fost mândru, de a fi român, şi chiar atunci când lumea îl privea cu dispreţ, el îşi cânta doina, şi în conştiinţa puterilor pe care le purta în sine, privea mândru împrejurul său. Sămânţa din care a răsărit acest popor e nobilă şi poporul nu va pieri decât atunci când românii vor uita nobleţea seminţiei lor”.[8]
Şi mergând aşa din mare poet în mare poet să vedem ce voia Al. Macedonski pentru România, fiind de un vizionarism „îngrozitor de actual”. Citez: „piară al României oricare rău”, „dreptatea să reînvieze, să înflorească”, „tot românul ca să lucreze pentru al ţării falnic avânt” (azi lucrează pentru cu totul alte ţări? n.m.), „şi-n orice inimi să văd unirea!”; „tiranii să nu mai fie!”, „poporul să fie rege”, „în lanţuri grele să nu-l mai lege/autocratul asupritor”, „să moară aceia care pentru monedă patria-şi vând!”. Iar ultima strofă din „Ce-aş vrea?” trebuie redată în întregime: „Aş vrea virtutea să triumfe. Viciul să piară de noi zdrobit! Şi România să prospereze, să se înalţe neamu-mi iubit! Aş vrea iubirea să predomnească să nu mai fie ură între noi! Numele ţării să strălucească! Ţara să scape de sub nevoi! Aş vrea, o! Doamne, să văd poporul zdrobind pe-aceia ce-l asupresc. Să văd acvila că-şi reia zborul falnic cu neamul cel românesc!”
Dând o excelentă replică Doinei eminesciene, Tudor Arghezi, în „Balada Unirii” povesteşte în versuri după tipar folcloric despre „trei fecioare gemene” cu „trei urcioare, sorbind visuri şi răcoare”. Şi exact ca-n „Mioriţa” „într-o zi s-au sfătuit cumpăna de răstignit s-o dărâme negreşit. Secerându-şi rapiţa, două-au spart şi graniţa. Şi din seceră, scânteia o trezi pe cea de-a treia… Lanţurile li s-au rupt cu duşmanii dedesubt…Se încinse hora mare pentru sfânta sărbătoare cu frumoasele fecioare”(adică a Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti – n.m.).
Convorbindu-ne la telefon, în 2017, Ion Brad şi Radu Cârneci, mi-au sugerat să recitesc două poeme: „Cu ochii umbrelor” şi „ Pământ şi suflet”.
Nichita Stănescu, rostindu-se patetic despre sentimentul patriei, consideră că la „temelia sentimentelor noastre”, „bătaia inimii ia naştere din ea însăşi” şi că „făpturile nemuritoare” ale eroilor sunt „acolo la rădăcina arborelui genealogic al sentimentului ţării”. „Forţa de muncă, puterea creatoare a acestui vechi şi încercat popor îşi găsesc un nume prin ei. Prezentul nostru dinamic îşi află în istorie măreţi precursori”. Iar privirile ochilor lor intenşi îşi prelungesc vederea ţării până acum în prezentul dinamic. Ca în „Rânduri la aniversarea Unirii”, tot geniul tutelar al neomodernismului/ postmodernismului/ transmodernismului românesc să închine o singulară odă mâinilor omeneşti, cam în genul semnate de Reis [9], Milcovului, Câmpurilor de nisip de deasupra Jiului ş.a.m.d. „Mâinile omeneşti se căutau nesupus. Mâinile lăţite de cornul plugului, crăpate să razime-n ele ţara cea nouă. Buzele pipăiau cântecul, înfiorate şi Milcovul apă firavă nu-l mai rupse în două”.
O poemă antologică are la activ şi Marin Sorescu: „Astfel” care caută a ne încredinţa că „De la Arcul Carpaţilor am înţeles că putem visa până la luceafăr şi chiar mai sus cu capul pe bogăţiile noastre de uraniu şi aur”.
Iar Lucian Vasiliu se adresează „limbii române”, definind-o „transcendent/ imanent”; „De toate mai presus, eşti respirare/ a sufletului nostru gânditor, lumină lină-n murmurare/ prin secoli susţinându-ne în zbor”.
În viziunea lui Dan-Silviu Boerescu, Regele Ferdinand I Întregitorul şi-a încoronat şi personalitatea cu momentul Marii Uniri şi al definitivării acelei fantastice Românii Mari prin tratatele internaţionale de la începutul «anilor ’20». A fost singurul monarh care a avut fericirea să domnească peste o ţară mare, visată de predecesorii săi şi să se intituleze „Regele tuturor românilor, regele ţăranilor” (omul reformei agrare, reformei electorale şi acţiunilor menite să consolideze statul naţional unitar român).
În cei 13 ani de domnie, România – devenită un stat de mărime medie în Europa, foarte influent în regiunea central-răsăriteană a continentului – s-a înscris sub oblăduirea singurei sale Constituţii moderne şi democratice, adoptată în 1923, şi a cunoscut mari progrese pe toate planurile (cultural, politic, economic), un dinamism cu adevărat remarcabil, care a demonstrat în mod grăitor vocaţia constructivă (s.m., I.P.B.) şi inteligenţa poporului român, cu care Regele Ferdinand s-a identificat[9].
Oltenia, Muntenia, Moldova, Transilvania, Banatul, Basarabia, Maramureşul s-au alcătuit ca o singură patrie, ca un singur popor. Încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria a avut loc la Alba Iulia abia pe 15 octombrie 1922, cu participarea a 80.000 de suflete.
Citez din discursul Regelui Ferdinand cu emoţie şi inevitabilă mândrie transistorică: „Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei romane, coroana de oţel de la Plevna (a lui Carol I, resfinţită de patriarhul Miron Cristea – n.m.), pe care noi şi glorioase lupte au făcut-o pe veci Coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională, şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire, de la Tisa până la Nistru şi până la Mare”[10]. Din comisia încoronării, instituită, în 1920, au făcut parte şi George Enescu şi Anghel Saligny. Începută a doua zi de Paşti, la sfârşitul lunii martie, a lui 1921, Catedrala Reîntregirii / Încoronării s-a finalizat într-un timp record. Apoi regele şi regina au vizitat la rând Polonia (1923), Franţa, Elveţia, Belgia, Marea Britanie (1924).
Monografia lui Dan-Silviu Boerescu zăboveşte şi asupra momentelor decisive pe front: Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz (iulie – august 1917), adică ultimele redute româneşti care, dacă ar fi fost pierdute, ar fi dus la desfiinţarea statului român. Citez câteva propoziţii întemeietoare de nouă istorie şi moralitate, de nou tip de eroism şi sacrificialitate din „Ordinul de zi al Regelui către armată după bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz”: „Cu trupurile voastre aţi ridicat un zid mai tare decât granitul… Onoare celor cari şi-au lăsat viaţa pentru apărarea patriei lor! Ne mai aşteaptă noi lupte, noi sforţări şi noi jertfe… Nu uitaţi nicio clipă că drumul spre biruinţă duce numai într-o singură direcţie: înainte; numai învingând pe vrăjmaş puteţi realiza străduinţele voastre”. Apoi, în acest antologic ordin, Ferdinand a încheiat de-o manieră apoteotică. Citez: „Aţi dovedit până acum că puterea voastră de rezistenţă e mai tare ca năvălirile vrăjmaşului, iar vitejia voastră mai mare decât numărul lui. Va veni momentul când voi veţi fi năvălitorii, când veţi purta drapelele voastre nainte pentru a alunga pe vrăjmaş de pe pământul vostru, biruinţa nu e desăvârşită. Vitejia ce aţi arătat până aci îmi dă dreptul să privesc cu încredere în viitor, căci luptăm pentru bunurile noastre cele mai sfinte şi cauza noastră e justă; de aceea şi biruinţa trebuie să fie a noastră”[11].
Conf.univ. Ion Popescu-Brădiceni, doctor în filologie al Universităţii din Craiova
Prof.Dan Gr.Pupăză
Bibliografie
1. Cornel Simionescu (antologie): E scris pe tricolor unire; prefaţă de Ion Dodu Bălan (pp.5-36),
2. Idem, ibidem, p.33,
3. Constantin Noica: Sentimentul românesc al fiinţei; Editura Eminescu, Bucureşti, 1978, 198p.
4. Simion Mehedinţi: Civilizaţie şi cultură; colecţia Humanitas (37), Editura Junimea, Iaşi, 1986; o ediţie îngrijită de Gheorghiţa Geană,
5. Idem, ibidem, pp.190-200,
6. Vezi, în acest sens, şi Ion Popescu-Brădiceni: Sufletul Grâului; Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1989,
7. Mihai Eminescu: Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie; în Familia, 1867, 2/14 aprilie,
8. Mihai Eminescu: Mândria de a fi român; în Timpul, 1878, 16 aprilie.
9. Dan-Silviu Boerescu: Ferdinand Întregitorul. Naşterea României Mari; ed. Integral, Bucureşti, 2018, p.25,
10. http://familiaregala.ro/www.familiaregala.ro,
11. www.adevarul.ro
