Fără această credinţă, nutrită ce cele mai bune sentimente, toată speranţa gîndurilor noastre e o frunză bătută şi purtată aiurea de vânturile nemiloase din zilele vieţii, iar concepţiile înalte ale eternei arte, nu s-ar putea pripăşi niciodată pe planeta asta. Totul ar trece neobservat şi călător. Puterea ar trece neobservat şi călător.
Puterea idealului este mai mare decât toată zarva războaelor din lumea întreagă. Numai ea ne ajută şi ne învaţă cum să ne scăpăm de robia lumii. Toţi apostolii făuritori ai templelor de viaţă, a popoarelor, s-au închinat acestei religii. Şi deşi o viaţă întreagă umbre nelegiute le-au ţinut ascunsă flacăra divină, ea a răsărit când va şi mai puternică. A iubit totdeauna singurătatea şi meditaţia, cercetând misterul ce ne înconjoară. Fără concepţii superioare, fără o înţelegere într-un sens mai nobil, viaţa n-are nici un rost, iar societatea cu astfel de oameni nu merită să trăiască. Idealul înalţă din morminte cetăţi de înflorire iar din ruine opere neperitoare. Materia lumii toată strânsă la un loc, nu poate stinge raza de ideal ce înviază într-o colibă săracă, ţinând să descopere scânteia creatoare a luminii. La Oituz, Mărăşeşti, Mărăşti, Jiu şi Cerna, uraganul formidabilei Germanii, n-a fost în stare, cu toată violenţa şi forţa armată, să dărâme sufletul românesc îmbrăţişaţ, în cele mai grele clipe, de puterea idealului. Acolo, numai ea a vorbit celor ce, desinteresaţi, s-au stins luptând pentru o mare idee: „salvarea ţării”. De necomparat este misiunea idealistului luptător cu aceia a meschinului acumulator de materie. Cel dintâiu, pregătind latent sufletele pentru marile evenimente naţionale, va câştiga într-o zi laurii biruinţei, fiind pomenit veacuri dearândul. Din toată splendoarea Romei şi Atenei n-a rămas până azi decât simboluri de artă şi nume ca Virgiliu, Seneca, Homer, Aristotel, Socrate, etc. Căci „gândurile au aripi”, după cum spune Regina Maria, iar acei care spune Regina Maria, iar acei care le-au zămislit, acum câteva secole, au ştiut bine ce seamănă în lume. Ele au zburat fără să fie văzute spre noi, aducându-ne totodată şi putinţa de a săvârşi binele, adevărul şi frumosul. Bogăţiile materiale s-au prăbuşit şi îngropat fără urmă în lutul nemernic, negru şi fără viaţă. Eroii, în sensul lui Carlyle, numai de sub scutul acestei puteri a idealului, pornesc să cucerească necunoscuturile şi să lumineze cărările în haos. Muncitorii nepregetaţi la unificarea sufletească a românismului, sub aripile ei s-au sălăşluit şi mângâiat de vitregia furtunilor. Azi, mai mult ca oricând, datori suntem s-o cinstim, fiindcă e o credinţă superioară, şi credinţa a fost totdeauna cel mai mare făcător de minuni. Iar pentru slăbiciunile noastre speranţa şi veselia sunt tonice mai puternice ca orice doctorii. Aspiraţiile spre fericirea neamului căruia aparţinem să ne fie crez, care, neîncetat, să ne şoptească la ureche. Le vom îndeplini şi transmite generaţiilor ce mijesc în zorii viitorului, dându-le putinţa unui trai mai îmbelşugat sufleteşte, când hrăniţi de această putere a idealului, vedea-vom bine steaua mântuirii, pe care o cântă poetul Cerna:
„O, steaua mea, alungă norii,
Să-ţi sorb clipirile senine,
Să trec prin furia vâltorii,
Cu ochii ţintă câtre tine”.
Fie ca din aceste rânduri să răsară un nou îndemn spre mai bine şi o altă credinţă în forţele necesare ale energiei sufletului românesc, atât de necesară la făurirea unei conştiinţe viguroasă şi unitară, demnă de marile frământări pe care le trăim.
D. Pupăză
