Hai să demonstrăm că ştim să ne înţelegem, chiar dacă nu gândim la fel

Sunt zile sau chiar luni de zile de când intrând şi trup şi suflet în mlaştina plină cu tot felul de crize, noi românii suntem tentaţi nu doar să vorbim urât dar şi să gândim negativ despre ţara în care trăim.

Treziţi după îndelungul somn al unui regim totalitar ne-am pomenit asaltaţi de posibilităţile fără de limite în care să pătrundem cu tot cu vis, cu speranţe şi pe deasupra cu dorinţele descoperite peste noapte, o noapte a spiritului din care ieşind este normal să nu poţi deschide imediat ochii. Pentru că ne vine greu, ca indivizi, să recunoaştem oarece vină, ne vărsăm focul peste ce ne este mai la îndemână – entitatea abstractă care, credem noi, nu poate să reacţioneze imediat sau niciodată, şi această entitate este bineînţeles România. Egoişti din fire, din esenţa umană sau din influenţele balcanice, starea proverbială referitoare la „capra vecinului” a venit pe deasupra celor ce ne înfierbânta caracterul şi am lăsat ţara mai de-o parte, aducând mereu în discuţie povestea existenţială a Vecinului. Şi uite aşa, am ajuns să ne izolăm unul de altul, ireconciliabil de cele mai multe ori, ajungând la o stare conflictuală perpetuă cu ceilalţi şi câteodată chiar cu noi înşine. Vrem să avem cât mai mult, cât mai repede şi cu costuri cât mai mici, iar în cazul în care nu ne iese pasienţa acţionăm cu disperare. Cu toate că îmi propusesem să nu aduc în discuţie subiectul politic, trebuie să spun că ceea ce ni se întâmplă la acest nivel nu reprezintă decât o degradare a putinţei de înţelegere că fiecare are dreptul de opinie şi de alegere, iar acest drept este musai să fie respectat.

Aşadar, hai să ne gândim la foc molcom, dacă toată această tevatură electorală ridicată la grad de război ne vine în ajutor nouă mulţimii de cetăţeni şi problemelor noastre în cazul în care ne pierdem firea în dezacorduri pe te miri ce subiecte doar cu încărcătură emoţională. Hotărât nu. Este de ajuns să stăm, să cumpănim bine, să nu ne mai lăsăm influenţaţi decât de propria noastră judecată şi să votăm. Este atât de simplu, atât de omeneşte, atât de neconsumabil psihic. Democraţia, pentru că de asta se numeşte un sistem evoluat se dovedeşte cu un spirit civic, cu relaţii între oameni normale bazate pe respectul celuilalt, care-mi este asemenea, altfel ajungem fără să recunoaştem în alte planuri ale dialogului social, unul închipuit ca democratic deoarece fiecare caută să-şi impună forţa, fie ea şi verbală. Ori, privindu-ne în oglindă nu vedem decât un chip obosit de atâta învrăjbire, de atâta nelămurire sau incertitudine pe care nu o compensăm decât cu ceva nervi că nu toţi gândesc cum vrem noi. Veţi spune că nu este normal să nu avem atitudine atâta timp cât ce se va întâmpla după ce votăm ne priveşte direct, pe noi şi pe urmaşii noştri, că viitorul apropiat trebuie să fie mult mai bun decât prezentul, prezentul acesta în care nu avem locuri de muncă, nu avem bani să plătim facturile sau creditele la bănci, ori chiar să cumpărăm strictul necesar vieţuirii. Toate astea sunt adevărate 100%, dar oare se vor rezolva ele dacă în zilele care au mai rămas până la momentul zero al acestui tur II de alegere al preşedintelui României, ne vom privi cu ură, ne vom arunca vorbe grele de retractat apoi, ne vom strica prietenii sau ne vom crea noi duşmani? Cu siguranţă nu! Şi spun NU, atâta timp cât nu vom învăţa că democraţia este făcută de spirite limpezi, pragmatice, echilibrate, nu de cele anarhice şi impulsive.

Avem un drept de care trebuie să devenim conştienţi că este al nostru şi nu ni-l mai poate răpi nimeni, dreptul de a alege, fiecare după convingerea noastră, iar acest drept, conştienţi de puterea lui, exprimat în votul pe care-l oferim unuia sau altuia dintre cei doi candidaţi rezolvă dilema care ne bântuie în acest moment, fără a arunca ţara aceasta în cine ştie ce răspântii fără ieşire. Aşadar, de multe ori ne afirmăm ca singuri deţinători ai adevărului, dar uităm că acesta nu este decât o simplă opinie, dar însumată această opinie ne reprezintă în procente la final, acolo ne regăsim atitudinea civică, nu în stradă sau în lupte din care cea care pierde, până la urmă, este această ţară de care, cum ziceam la începutul acestui articol, afirmăm că ne este ruşine. Cui îi este ruşine de propria casă înseamnă că-i este ruşine de sine. Cred că este destul că au trecut 20 de ani peste noi lăsând cicatricele morale larg deschise. Este timpul să ne aducem aminte că atunci când este nevoie, măcar, putem să fim oameni cu simţ civic. Hai să demonstrăm că ştim să ne înţelegem chiar dacă nu gândim la fel.