Isus, unicul fiu al lui Dumnezeu, entitatea cu natură duală, (divină şi umană) pe care El ni L-a dăruit jertfindu-L spre mântuirea noastră, a muritorilor de rând ce purtăm moştenirea păcatului primar ca pe o cruce, osândiţi fiind să-L răscumpărăm prin suferinţă, a fost o revelaţie, a fost expresia mântuirii pe care Dumnezeu ne-a îngăduit să o cunoaştem prin revelaţie divină.
Şi dacă nouă, umililor servi, din generaţie în generaţie, ne este dat să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să ne cutremurăm până la adâncul fiinţei noastre de imensul păcat al celor ce L-au osândit tocmai pe El, cel căruia I-a fost hărăzit să coboare printre noi şi să ne izbăvească, înseamnă că jertfa aceasta nu a fost zadarnică.
Nimic nu poate să cunoască o transformare mai profundă decât conştiinţa.
Dacă motivul jertfei zidirii, care are rădăcini ancestrale ce se pierd în negura vremii, reprezintă o realitate încărcată de sens şi de semnificaţie, transmisă peste veacuri pe suportul creaţiei populare ce va să dăinuie, este un mesaj mai mult sau mai puţin criptic adresat conştiinţei în care trebuie să se întipărească adevărul că orice lucru bun şi trainic se clădeşte prin jertfă, atunci cum să nu dăinuie semnificaţia jertfei lui Dumnezeu?
Cred că omenirea a fost salvată.
Acum, când tot mai mulţi oameni se îndreaptă spre lăcaşurile de cult şi spre credinţa în Dumnezeu, lumea va fi izbăvită.
Aceasta se va întâmpla când ultimul dintre Pilaţii zilelor noastre se va lepăda de trufie şi capu-şi va pleca în faţa lui Dumnezeu. Câţi or mai fi?
Şi dacă vinovaţii fără vină, cei ce au îndurat osânda nemeritată asemeni lui Dumnezeu, prin înţelepciune şi credinţă vor dobândi iubirea Lui şi vor primi în dar iluminarea, ei pot să-şi reverse bunătatea sufletului lor dezvăluind sclipirea naturii lor lăuntrice.
Cea mai puternică armă este sufletul, când săgeata este iubirea.
Atinge sufletul în adâncul resorturilor sale intime şi vei transforma o conştiinţă, pentru că educaţia nu se face cu bâta, ci prin puterea exemplului.
Şi dacă oamenii vor înţelege esenţa binelui şi vor pune totdeauna înţelepciunea în atitudinea faţă de semenii lor, dacă vor deveni conştienţi că Dumnezeu este unicul judecător imparţial, câţi Pilaţi vor mai rămâne printre noi?
Abia atunci lumea va fi izbăvită de păcat, iar noi toţi vom fi oamenii pe care Dumnezeu şi i-a dorit.
Urmând îndemnul socratic, mai devreme sau mai târziu, simţi că în afară de Dumnezeu, nimeni nu te poate cunoaşte mai bine decât te poţi cunoaşte tu însuţi.
Oricât de empatic ar gândi, nici o terţă persoană nu a trăit experienţa ta de viaţă cu efectele benefice sau traumatizante, acele evenimente care te marchează sau te transformă şi care într-un anumit moment al existenţei tale, ies la lumină dând expresie manifestărilor personalităţii tale.
Şi nu arareori, oamenilor încercaţi de evenimente remarcabile, cu un fond lăuntric şi o sensibilitate de adâncă respiraţie, le este dat să trăiască ceea ce psihanalistul numeşte „sublimare”.
Nu pe toţi oamenii suferinţa îi înrăieşte şi face vindicativi. „Suferinţa şlefuieşte sufletul” – se spune.
Dacă eşti om adevărat şi-L iubeşti pe Dumnezeu, nu priveşti în urmă cu mânie, ci cu detaşare şi simţi cum păşeşti într-o altă lume, o lume în care durerea sufletească nu te mai atinge.
Te-ar mai putea înspăimânta rănile trupului când Dumnezeu ţi-a arătat semnul iubirii Sale?
Pe măsură ce mai urci o treaptă în evoluţia personalităţii tale, încă o treaptă a devenirii tale spirituale, aceste simţăminte tind să-ţi cuprindă fiinţa.
Când în suflet ţi-a pătruns lumina iertării, a împăcării cu sine, cu toţi şi cu toate, de acolo ies la iveală mărgăritare, asemeni perlelor ce iau naştere din firele de nisip accidental pătrunse în cochilii…
Luminiţa Berculescu, Peştişani
