La dezordinea zilei – Educaţia românească? – o întrebare cu prea multe răspunsuri pe lângă subiect

Ieri s-au întâlnit senatorii pentru a dezbate o moţiune asupra fenomenului românesc numit ÎNVĂŢĂMÂNT şi a proiectului de lege a educaţiei, încă un fel de OZN care survolează societatea noastră demo-critică mai mult decât democratică. Adică încă un semnal de alarmă privitor la situaţia actuală în acest domeniu.

În primul rând, când auzim despre astfel de moţiuni, se iscă în noi o întrebare – Oare de ce am ajuns într-o astfel de postură, de-a discuta despre colapsul educaţiei, după douăzeci de ani?. Bineînţeles întrebarea este retorică, aşa cum sunt considerate de politicieni toate întrebările pe care cetăţenii acestei ţări le pun în legătură cu soarta lor. „Educaţia – de la supravieţuire la colaps” spun liberalii, iniţiatorii acestei moţiuni, ceea ce dezvăluie din start că învăţământul a fost până acum în stare de supravieţuire, asta nefiind o ocazie de aplaudat ceea ce au produs ei şi ceilalţi ce s-au aflat la guvernare. Ca să nu mai spunem că, pe de altă parte, acest colaps ar trebui colectiv asumat şi ţărâna pusă pe cap cred că nici dacă i-ar acoperi nu ar fi îndeajuns, nu în cazul reprobabil în care este vorba de generaţii de copii chinuiţi cu tot felul de proiecte , care mai de care mai “aiuristic” – termen folosit de o mamă în încercarea de a răspunde la o întrebare despre acest aspect – Eu nu sunt de accord cu aceste manuale alternative si cu programele astea aiuristice care se schimba cu o frecvenţă ameţitoare.

Poate ar trebui să spunem că tot răul este spre bine – iată este vorba despre o lege, care în sfârşit se chinuie să apară, dar după o perioadă prenatală extraordinar de lungă, iar toate semnele sunt că ea se va naşte deja moartă.

„Învăţătura e o podoabă care rămâne sigură, ea ne învaţă să examinăm ce este adevărat şi bun, prin nişte regule foarte exacte, să trăim şi să lucrăm după raţiune, iar în faptă ne serveşte de bun conducător, deoarece premerge dreptăţii şi înţelepciunii şi celorlalte virtuţi şi ne dă economica şi chiar politica, şi ne face să ne îndeletnicim cu teorii” se concluziona în cartea „Şcoala Târgujiană, biografie şi destin” ( Titu Pânişoară, Elena Roată şi Ion Şoldea). Iată că prezentul contrazice aceste afirmaţii şi podoaba sus menţionată nu mai este sigură. Dacă din punct de vedere istoric există amintiri consemnate şi fapte de glorie despre dezvoltarea învăţământului, nu numai la noi în Gorj, ci în toată a noastră ţară, gloria în ziua de azi se capătă prin participarea în nenumărate conflicte iscate, gratuite ori pe bună dreptate. Să ne mai întrebăm de ce s-a ajuns la situaţia de a se comasa unele clase, ori la desfiinţarea unor şcoli, când altă dată au existat perioade în care se construiau astfel de adevărate instituţii creatoare de generaţii întregi de oameni înnobilaţi spiritual, chiar şi în timpuri mai vitrege. Ori poate că nu au fost mai vitrege decât cele de acum, dacă elevii se văd nevoiţi să participle la mitinguri de apărare a şcolii lor strigând “Nu ne furaţi copilăria, nu ne faceţi navetişti“, nu vrem corn şi lapte, cu şcoala aşa departe“, aşa cum s-a întâmplat nu demult în faţa Prefecturii din Târgu Jiu.

Vai de copiii acestor vremuri, putem spune, dar vai şi de părinţi, pentru că, pe lângă problemele de adevărată supravieţuire pe care le au de înfruntat, iată că li se pune responsabilitatea învăţământului tot lor în cârcă, ei fiind nevoiţi să semneze un contract prin care se obligă să-şi trimită copilul la şcoală, iar pentru chiul, părinţii pot plăti amenzi între 500 şi 5000 de lei sau poate fi pus să muncească în folosul comunităţii. Este drept că sunt şi astfel de oameni cărora le este indiferentă prezenţa copilului lor cursuri, dar în mare parte din cazuri oamenii efectiv nu au bani să-i trimită la şcoală, pentru că “are grijă statul” de asta lăsându-l fără loc de muncă sau prin birurile că trebuie să le plătească pentru curajul de a avea o familie. În vechime exista un înţelept care susţinea că e “Mai bine să-ţi rămână copiii educaţi decât bogaţi; căci mai mult preţuiesc perspectivele celor educaţi, decât mijloacele celor bogaţi”(Epictetus). Uite că nu mai este adevărată acum această maximă, în schimb putem să-i dăm dreptate lui Nathaniel Hawthorne cel ce conchidea – “Firea omenească nu va da roade, cum nu dă nici un cartof, dacă va fi sădit şi răsărit un şir prea îndelungat de generaţii în acelaşi sol secătuit. Ori, terenul Educaţiei româneşti începe să semene, în această clipă, cu un sol secătuit.