La dezordinea zilei – Trăim în două Românii, amândouă triste

Fie că vorbim de Gorj, fie de judeţele din Oltenia sau din altă parte a României, despre politică numai de bine nu putem spune. Fiecare părticică din teritoriul în care îşi duc existenţa cetăţenii acestei ţări este bântuit în continuu de umbrele stări de conflict, stare începând de la necesitatea de-a înţelege ceea ce se întâmplă în jurul lor, în proximitatea care vine mereu spre ei doar cu nelinişti.

Dacă privim relaţia dintre membrii unui partid ca pe o relaţie de cuplu începem să pricepem cumva ceea ce se întâmplă acum în cadrul formaţiunilor politice şi îi dăm dreptate psihologului Philippe Rushton, de la Universitatea din Ontario a cărui concluzie – „Contrariile se atrag, dar nu reuşesc să învingă proba timpului, dacă la început, cuplul reuşeşte să treacă peste diferenţe, pe termen lung tocmai acestea sunt cele care duc la sfârşitul relaţiei”. Prin urmare este îndeajuns să înlocuim primul cuvânt din propoziţia oamenii îi preferă pe cei care sunt ca ei” cu politicienii şi ajungem la explicaţia corectă şi în cazul frământărilor care defineşte pe aceştia din urmă. Aşa ne putem explica şi mişcările surprinzătoare rezultate în ultima vreme în cercurile politice. Politicienii nu reuşesc să treacă peste aceste diferenţe descoperite la un moment dat şi doar pur şi simplu nu se mai suportă, ci ceea ce este mai grav intră în tot felul de acţiuni reprobabile, dezvăluindu-şi până la urmă subţirimea sau inexistenţa liantului care ar trebui să se numească interes naţional. Din păcate fiinţa naţională nu reprezintă decât un corp de care se pot lipi pentru a-şi extrage substanţa „vitală” şi atât.

Am fi tentaţi să spunem că prea multă atenţie acordată vieţii partidelor politice ne face să uităm de lucrurile, poate, la fel de grave, dacă nu mai grave reliefate în planul civic, dar după cum odinioară toate drumurile duceau la Roma, aşa şi acum toate cele păţite de noi se trag din imperiul politicului. Nu ştiu dacă poate cineva să spună contrariul. După trezirea de acum 20 de ani, românii au privit mereu înainte cu speranţă, iar speranţa s-a intoxicat de atâta indiferenţă faţă de aşteptările lor. Români privesc acum înainte doar cu îngrijorare, nici măcar cu mânie. A trebuit să apară o criză majoră pentru ca firescul democratic spre care încercam să ne târâm să intre într-un sevraj indus de aburi denşi ai efortului ajungerii la putere, cu orice chip, prin orice metodă.

Sunt în acest moment două realităţi paralele, două Românii, una – un tărâm al nesfârşitelor conflicte de interese, cealaltă – tristă, o câmpie secătuită de aceste conflicte, terenul peste care nu vin decât norii greu de suportat ai corupţiei, şomajului, nesănătăţii, needucaţiei, inculturii, nori negri dinspre toate fronturile – şi din cel economic, şi din cel financiar, şi din cel social şi mai ales dinspre cel politic.

Dacă toate astea, cum-necum, sunt suportate cu stoicism de cetăţeni şi cu gândul că trebuie să-şi încordeze toată priceperea pentru a oferi generaţiilor pe care le cresc posibilitatea de a ajunge undeva, la un mal mai liniştit, altfel se pune problema când viaţa copiilor lor, prezentul şi viitorul acestora, este luat drept spaţiu de permanente experienţe.

Fiecare copil după propria capacitate, se străduieşte să parcurgă perioada de acumulare a unei educaţii, care să-l pună în poziţia de a intra în societate ca om integru, pregătit intr-un domeniu unde să-şi desfăşoare o activitate. El, stă şi munceşte, acum, poate mai mult timp decât părinţii lui, la şcoală şi acasă, ori renunţă, se predă în faţa societăţii agresive. Dacă vrem să găsim o mostră clară de indiferenţă, atunci în domeniul educaţiei o putem găsi pe cea mai elocventă – 12 ore de muncă pentru un elev, este totuşi prea mult pentru o fiinţă încă în formare, şi pe deasupra – anul şi schimbarea drumului de parcurs pentru acest elev. Comentariile sunt de prisos la acest capitol atâta timp cât apar unele concluzi ca cea prezentată recent de Societatea Academică Română într-un raport: În şcoala românească este ”foarte importantă acumularea de informaţii, sub forma de definiţii, teoreme, demonstraţii, ajungându-se şi la o automatizare a procesului de”… învăţare, adăugăm noi, fiind acolo doar referirea la matematică. Dacă noul ministru al Educaţiei afirma că la citirea actualelor manuale l-a apucat somnul, noi spunem că ar fi trebuit să-l cuprindă plânsul, şi nu numai pe el, ci pe toţi cei ce, azi, au mutat treburile statului la televizor, fie putere, fie opoziţie.