Pesimismul din interiorul fiinţei şi nevoilor noastre ne spune adeseori că „mai rău de atât nu se poate”, dimpotrivă, părerile ceva mai optimiste răspund cu …..”ba se poate”. Din păcate, nouă românilor aceste zicale ni se potrivesc ca o mănuşă, coborând mereu câte o treaptă pe scara progresului şi calităţii vieţii, dar fără să vrem a învăţa ce este bun din istoria propriei existenţe, preferând a ne bălăci în greşelile, neputinţele şi dezamăgirile noastre.
Ne-au călcat glia de-a lungul timpului vrăjmaşii din afară, i-am biruit sau ne-au biruit şi de fiecare dată cu mari jertfe şi sacrificii. Ne-au trădat din interior ( aşa cum o fac şi astăzi!) cozile de topor, aruncându-ne în braţele hrăpăreţilor străini şi a profitorilor îmbuibaţi din ţară, iar cei care au avut cel mai mult de suferit am fost noi, foamagii, credulii şi fraierii. Pentru că România nu este doar o ţară cu o economie furată şi devastată, ci şi locul unde incompetenţa şi viciile celor care conduc România au proliferat în clanuri după chipuri şi asemănare, poluând conştiinţele şi bunul simţ. Iar de aici, suntem tulburaţi, uneori până la epuizare , în existenţa şi conduita noastră civică şi morală, chiar psihică şi fizică. Până la urmă, avem a băga de seamă că trăim într-o lume urâtă, în care relaţiile dintre oameni nu se mai bazează pe încredere şi respect, pe întrajutorare reciprocă, de unde şi acea răutate lăuntrică „să-i moară şi capra vecinului”, sau mai grav „ să moară vecinul, să-i iau capra”. Mai mult decât atât, am ajuns în situaţii atât de delicate în relaţiile umane, încât oamenii nu mai ştiu a grăi o şoaptă de iubire, transformând trăirile şi sentimentele lor interioare tot în nişte interese de afaceri ce nu au nimic comun cu spiritul naturii umane. Or, noi, românii am devenit proverbiali în a lua caimacul în tot ceea ce este mai urât într-o lume urâtă, furându-ne adeseori nu doar căciula ci şi sufletul şi libertatea altora, alergând cu invidie şi lăcomie după gheşeft, nefericindu-i pe alţii. În fine, având ca modele mai mult decât negative pe conducătorii şi aleşii noştri, tot acest scenariu tulburător este completat de ipocrizie, butaforie şi mitocănie scenică după proastele modele de dihonie naţională, agresiuni şi crime, etc. După cum, batjocorind şi agresând tot ceea ce înseamnă areal şi habitat uman, mediul înconjurător, iată că nici mama natură nu ne mai suportă, răspunzându-ne cu aceeaşi măsură. Şi ea nu ne iartă, de vreme ce o intoxicăm continuu cu tot felul de mizerii, încât mantaua de ozon a Pământului s-a găurit înfricoşător, lăsând razele ucigaşe să se năpustească, atât de furios asupra noastră. Aşadar, aceasta este şi aşa se arată lumea în care ne ducem scurta noastră existenţă, din păcate atât de nesigură şi incoerentă. Iar marele artist Constantin Brâncuşi rostea cândva „frumosul este echilibrul absolut şi adevărul nu trebuie să-l spui niciodată pe jumătate”. Altfel nu poţi să rămâi împlinit şi frumos sufleteşte, într-o lume parcă croită dintr-un urât bolnăvicios ce ne vlăguieşte de putere, voinţă şi curaj, iar de aici, de entuziasm şi speranţe pentru un prezent dar mai ales pentru un viitor mai drept şi mai bun. În ce ne priveşte, România are şi neşansa unor conducători nedemni, roşi de invidie şi incapabili a reaşeza ţara pe un făgaş de normalitate, de demnitate şi progres, transformând practic nemernicia lor într-un mod de viaţă. Şi atunci, care, să fie cheia binelui, dar mai ales ce trebuie făcut, străduindu-ne laolaltă noi, românii în a căuta soluţiile viabile şi necesare, de vrem să găsim calea unităţii, iubirii şi speranţelor pentru o Românie mai bună şi mai dreaptă. Doar un lucru simplu, dar foarte important; să recunoaştem ce şi de ce am greşit, asumându-ne şi răspunderea, dăruirea şi optimismul în a ne schimba fundamental menirea, mai cu seamă în beneficiul generaţiilor viitoare.
Vasile Irod
