Nevoia unei noi Uniri

Poporul român, învăţat să sărbătorească Ziua Naţională la 1 decembrie, aproape că a şi uitat de aniversarea Unirii Principatelor, săvârşită la 24 ianuarie 1859 de către colonelul Alexandru Ioan Cuza, ales domn în străvechea Moldovă şi în Ţara Românească.

Niciodată românii n-au avut un sentiment de unitate mai puternic decât atunci, nici măcar în 1918. În jurul ţării aflată la răscruce de vânturi, oaza de latinitate din marea Slavă au existat atâtea interese şi atâtea trădări, încât ceea ce se întâmplă astăzi nu mai trebuie să ne dea de gândit.

Poate că nu întâmplător, azi vor ajunge în Bucureşti militarii nemulţumiţi de tratamentul de nerecunoştinţă, aplicat de guvernanţi care nu mai ştiu de unde să ia bani ca să aibă ei ce împărţi.

Militarii pot să spună că guvernul este ingrat, iar sentimentul de ingratitudine îl simte toată ţara şi de către cei care l-au susţinut pe preşedintele Traian Băsescu, şi de către cei care l-au contestat. Nu era nevoie ca preşedintele să-i apere pe militari în trecere, de vreme ce le cere onorul în faţa fiecărui reprezentant legal al ţărilor lumii.

Nu era nevoie ca premierul Emil Boc să-şi trădeze somnul hibernal în care se află după ce a încorsetat ţara cu vasta sa nepricepere administrativă. Nu mai era nevoie de o umilire în plus, într-o perioadă în care aliaţii noştri tradiţionali Franţa şi Germania ne-au întors spatele. Pe francezi nu i-am înţeles, dar pe germani da, pentru că noi i-am mai trădat în două războaie, chiar atunci când în fruntea ţării se afla o monarhie constituţională de provenienţă germană.

Acum, fiindcă afară ninge şi se anunţă o vreme autentică de iarnă, ar trebui ca toate patimile politice să fie îngheţate pentru că nici un conducător nu-şi poate închipui că va dăinui în istoria neamului datorită dezbinării, divizării sau chiar ciuruirii, fleacul ultimelor alegeri pe care îl plătim fiecare dintre noi, cotizând lunar cu jumătate din venituri pentru propăşirea Puterii portocalii aducătoare de ghinion şi de criză într-o ţară fericită de Dumnezeu cu de toate. Ţara este până la urmă singurul nostru punct de sprijin în faţa unor oameni care n-au suficientă cultură ca să îi făurească istoria.

Notă! Americanii îşi sărbătoresc Ziua Naţională arborând drapele la fereastră. În România n-am văzut asemenea semne la 1 Decembrie. În consecinţă, pe 24 ianuarie românul de rând ştie că nu-i ajung paralele pentru apă, canal, curent, căldură, telefon, medicamente şi mâncare.

El a fost condamnat să fie nefericit, iar aşa-zisa reformă a statului din zilele noastre îl trimite din sărăcia egal-împărţită a lui Nicolae Ceauşescu în sărăcia fără speranţă a lui Traian Băsescu. Este momentul să scoatem din Istoria Românei preşedinţii ai căror nume se termină în „escu”, ca să nu mai cerşi înţelegere la morminte străine.

Constantin Bunilă