Paradoxul pe care-l trăim acum este acela că muncim în România şi ne plătesc alţii, dar nu degeaba, ci cu returnarea acelei plăţi, cu plusul de rigoare, tot prin munca noastră. Cine profită nici nu ne mai întrebăm. Un fel de traducere în fapt a sintagmei de azi pe mâine, iar poimâine, pentru că asta pare să fie planul anticriză, original ca şi democraţia la fel de originală, pe care am reuşit s-o instaurăm.
Guvernul a desecretizat în şedinţa de ieri dosarul Revoluţiei. Ce avea calificativul Secret şi Strict secret a fost declasificat. Dar, nu mare ne-ar fi mirarea ca astfel de documente să fie doar cele ce conţin abureli, cele rămase pentru că nu conţin mare lucru referitor la persoanele implicate. Maşina de spălat oare nu a fost pusă în funcţiune în tot acest timp? Scrierile potenţial “de capă şi spadă” au avut timp să ajungă până acum la eroii pe care-i descriu paginile reale de istorie aşa cum a fost. Însă tot e ceva benefic în acest lucru, măcar se pot identifica nişte borne pe baza cărora istoricii, în analizele lor, să se apropie cât de cât de realitatea reală nu de cea improvizată pe oralitate, acolo unde se înscrie şi precizarea unuia dintre cei care s-a aflat în acele momente în buricul înfăptuirilor – Revoluţia din 1989 nu a fost o revoluţie de dreapta, membrii de partid au fost cei prezenţi în majoritate în acest proces, au fost nişte tineri contestatari, dar decisivă a fost ieşirea muncitorilor la Timişoara, la Bucureşti care l-au forţat să plece pe Ceauşescu. Dacă, potrivit domniei sale, nu sunt atât de importanţi cei care, atunci în stradă, îşi trăiau cele mai cumplite clipe de copilărie sau adolescenţă, atunci în mod normal el are dreptate când spune că AU FOST NIŞTE TINERI CONTESTATARI, adică, mă rog, câţiva acolo, un număr insignifiant. Adevărul, fără voia lui, se pare, a fost iată rostit – revoluţia, care n-a fost de fapt revoluţie, a fost definitivată de membrii de partid supăraţi pe ceauşescu, dar nu oricare membru şi asta s-a văzut din ceea ce a urmat şi din ceea ce continuă încă.
Altfel toate bune şi frumoase, după cum spuneam şi în editorialul trecut, scena politicii, pe care se joacă adaptări dâmboviţene ale unor piese shakesperiene – Hamlet, Othelo, Furtuna, Regele Lear sau Romeo şi Julieta, Măsură pentru măsură, toate acestea cu un mic efort de imaginaţie din partea cititorilor noştri putând fi recunoscute în marele teatru politic românesc de acum, aşa cum recent ne-a demonstrat cunoscutul actor Mircea Diaconu, unul dintre cei mai apreciaţi în profesia lui de bază, când şi-a interpretat rolul, în chip minunat, poate din “Comedia erorilor”: Sculându-mă de dimineaţă cu «Nu» în cap, când s-a votat ordinea de zi, din greşeală am votat împotrivă. Cum să nu ne pară rău, în astfel de condiţii, că nu se mai naşte un Caragiale, pentru că materie primă pentru alte opera de gen sunt berechet. Şi, continuând pe aceeaşi temă thaliană, Poveste de iarnă, în ţara noastră, şi simţită din plin şi la noi în Gorj, pare că nu se mai termină. Şi meteorologic, şi economic dar mai ales politic, e frig, încă ne trec fulgii peste tâmple, iar codurile cele colorate orice ar face nu pierd din raza lor judeţul nostru. Indiferent de zona de atenţionare desenată pe hărţi, Gorjul este prezent, cu titlu de permanenţă, fie vânt , fie ploaie, fie ninsoare. Nu cu mult timp în urmă, Gorjul şi-a pus un reprezentant în postura cea mai înaltă la conducerea PSD, dar despre politică fiind vorba, Doljul se pare ne-a luat faţa având acum pe tapet două subiecte calde, foarte aprinse chiar, dintre care unul se joacă la răcoare, iar altul furtunos în Senat, despre care neiniţiaţi în stilul nostrum politic ar putea spune că-i “Mult zgomot pentru nimic”, însă prin tot ce se întâmplă prinde mai mult contur că ideea interpretării cu titlul “Visul unei nopţi de vară”, adică un script bine pus la punct şi urmat ca atare.
Gheorghe Munteanu
